Știința și religia sunt de acord că, la începuturi, Universul a trecut de la nimic la existența materiei. Dar știința are foarte puține de spus cu privire la această misterioasă tranziție, explicațiile pe care le oferă fiind extrem de speculative. Specialiștii nu au nici măcar un răspuns unanim la întrebarea dacă materia a fost creată toată de la început sau continuă încă să fie creată.
Pe de altă parte, între preoții inițiați din lumea antică există un consens remarcabil. Învățăturile lor secrete sunt codificate în textele sacre ale celor mai mari religii ale lumii. În cele ce urmează vom vedea că o istorie ascunsă a creației este codificată în Geneza, că unele dintre cele mai cunoscute expresii pot fi decriptate astfel încât să dezvăluie noi domenii extraordinare ale gândirii, impresionante panorame ale imaginației.
La început, din neant s-a precipitat doar o materie mai fină și mai subtilă decât lumina, urmată de un gaz deosebit de diafan. Dacă ochiul uman ar fi privit acești zori ai istoriei, tot ce ar fi văzut ar fi fost o vastă pâclă cosmică.
Acest gaz sau pâclă era Mama Tuturor Ființelor, care purta în sine tot ceea ce era necesar pentru crearea vieții Zeița Mamă, așa cum era uneori numită, se va metamorfoza în decursul acestei istorii și își va asuma diferite forme, cu nume diferite.
Și acum survine primul mare punct de cotitură al istoriei. Biblia continuă spunând întuneric era deasupra adâncului.
În conformitate cu exegeții Bibliei, Zeița Mamă a fost atacată de un vânt uscat, care aproape că a anihilat potențialul de existență a vieții. A urmat o furtună violentă, aidoma unui rar și spectaculos fenomen observat de astronomi, probabil moartea unei stele masive. Totul s-a petrecut la o scară uriașă, cuprinzând întreg universul.
Trebuie să ne imaginăm ceva similar atunci când ne gândim la cele două forțe titanice încleștate în luptă la începuturile timpului.
Zeița Mamă era frecvent considerată o figură iubitoare, dătătoare de viață, cu înfăţişare plăcută și dispoziție alinătoare, dar avea totdeauna un aspect terifiant. Atunci când era nevoie, putea fi războinică. Locuitorii anticei Frigii și-o aminteau ca fiind Cibele, zeița nemiloasă care călătorea într-un car tras de lei și care aștepta de la cei care o venerau să intre într-o stare de delir atât de sălbatic, încât să se autocastreze. Rivalul ei era și mai fioros, lung, osos, cu pielea albă și solzoasă, cu ochii roșii, strălucitori.
Plutind la mică înălțime deasupra Pământului Mamă, Stăpânul Întunecat era înarmat cu o coasă mortală, dezvăluindu-și astfel identitatea în fața tuturor celor care n-o ghiciseră de la bun început. Astfel dacă prima emanație a minții lui Dumnezeu s-a metamorfozat în zeița Pământului, cea de a doua a devenit zeul Saturn. Saturn trasa limitele sistemului solar. De fapt, zeul era însuși principiul limitării. Intervenția lui a introdus în creație potențialul obiectelor individuale de a existași, prin urmare, a permis trecerea de la inform la formă.
Cu alte cuvinte, grație lui Saturn există în univers o lege a identității prin care ceva există numai ca atare, niciodată ca altceva, și nici altceva nu există exact ca acel ceva. Grație lui Saturn, un obiect ocupă un anumit spațiu la un anumit moment și nici un alt obiect nu poate ocupa același spațiu în același moment. În mitologia egipteană, corespondentul lui Saturn era Ptah, cel care modelează pământul pe roata olarului, iar în numeroase mitologii, Saturn poartă numele de Rex Mundi, regele lumii, ca urmare a controlului pe care îl exercită asupra vieții noastre materiale.
Dacă o entitate poate exista în timp, atunci, în mod logic, ea poate deopotrivă să înceteze să mai existe.
De aceea Saturn este zeul distrugerii, cel care își înghite propriile vlăstare. Uneori este portretizat ca Bătrânul Timp sau ca Moartea însăși. Ca urmare a influenței lui Saturn, tot ce trăiește conține în sine sămânța propriului său sfârșit și, tot din cauza lui, ceea ce ne hrănește ne și distruge.
