Descopera

Povestea Giulgiului lui Christos

De câteva secole, Giulgiul din Torino constituie obiectul unor aprinse controverse. Credincioşii creştini susţin că ar fi linţoliul cu care Iisus ar fi fost acoperit după coborârea de pe cruce, scepticii că ar fi un fals rafinat. Având imaginea lui Iisus întipărită pe el, giulgiul are o istorie zbuciumată şi a stârnit controverse aprige în lumea cercetătorilor.A treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioana şi Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol.

Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfăşurat era aruncat pe jos şi într-un colţ, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese şters de sudoare şi sânge. Istoria giulgiului din Torino rămâne învăluită în mister. Prima dovadă a existenţei giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Până în secolul al XII-lea, în Occident, nu s-a ştiut mai nimic despre Giulgiu, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfăşurării, venerarea pentru marama şi închinarea la Chipul Domnului erau mijloace şi căi de verificare a credinţei, mai ales după Sinodul VII Ecumenic (787).

  • În anul 944 giulgiul a fost dus de la Edessa în capitala Bizantină, Constantinopol.
  •  În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoţit de cronicarul Wilhelm de Tyr vin la Curtea Bizanţului. Împăratul Manuil Comnenul, obişnuit cu vizite şi cu faste ceremonii, arata oaspeţilor comorile Bizantlui din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian etc. Cei doi rămân uimiţi de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, sulitei, bureţilor pentru oţet şi Giulgiului, lucruri atât de cinstite în Cetatea sfântă eliberată cu atâtea jertfe omeneşti.
  • În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curţii Bizantine şi patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capelă „Sf. Maria”, pune Giulgiul, alte relicve şi numeroase obiecte sfinte într-o lădiţa şi le transfera pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii Vlahernelor, notând: „Giulgiul este din pânză obişnuită de în, miroase încă tare a smirna…”. Cel mai mult au fost atraşi de mirajul Giulgiului apusenii. Cavalerul Roberto de Clari, cronicarul cruciadei a IV-a, scria încă din 1203: „deşi am vederea slabă cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ…”. Armata cruciaţilor, în 1204, cucereşte Constantinopolul şi avidă după obiecte sfinte pentru comerţ. Othon de la Roche, pe ascuns a împachetat Giulgiul sub hainele sale de cavaler şi l-a trimis tatălui său, Donche de la Roche, care îl primeşte în 1206, la Lirey (Franţa). Acesta dăruieşte pânza episcopului Amedeo de Bessancon. La rândul său Bessancon o depune în Biserica Sf. Stefan.
  • În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incinta şi un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, Giulgiul este salvat fără a suferi vreo stricăciune. Nobilul Geofrey de Charny plăteşte sume mari de bani şi ridică relicvă de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puţină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Ipolit, transportată cu mare cinste la Chymy(Belgia).
  •  Prima prezentare publică a Giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357 la Lirey.
  • În 1450, Contesa Margareta, nepoata de fiu a lui Giofrey de Charny, oferă Panza ducelui Ludovic I. Acesta, mai rece şi străin de sensibilităţile creştine, dăruieşte Panza familiei Savoia. În cinstea Pânzei, considerată cu adevărat sfântă, Casa de Savoia ridică o capelă la Chambery, care, în 1532 este mistuita de flăcări, dar din nou Pânza iese nevătămată.
  • Cu un ceremonial deosebit Pânza este dusă, în 1578, la Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul ” din Torino.
  • În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toată lumea, dar pe negativ în loc de fâşii obişnuite, a apărut imaginea unui om în suferinţă. Cei credincioşi n-aveau nevoie de demonstraţii fotografice, cei curioşi au năvălit asupra pânzei şi valva declanşată a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicvă. Pentru prudenţă, giulgiul nu a mai fost expus.
  • În 1931 cardinalul din Torino iarăşi a încuviinţat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci şi alte fâşii bănuitoare, care ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanţii de diferite îndeletniciri au început investigaţiile. Când toată lumea credea că pe pânza „a fost pictat” chipul Domnului, iată că biologii şi antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om şi încă din sânge nu din vopsele.
  • În 1946, Giulgiul a fost expus din nou în acelaşi loc. Cu toată amărăciunea războiului pelerinajul s-a reluat.Un raport de medicină legală publicat în anii ’70 în U.S.A., înaintea analizelor din 1978, a constatat următoarele: anatomic (indiferent de felul cum au luat naştere) amprentele nu sunt false. Patologic şi fiziologic corespund unor detalii care în urmă cu 150 de ani nu putea fi cunoscute de un falsificator. Persoana a avut 1.80 m înălţime, cca. 77 kg., de tip semitic. Pe cap, pe ceafă şi pe frunte se observă o mulţime de răni mici din care s-a scurs sânge. Încheietura de la mâna stângă (negativul imprimat pe giulgiu este proiecţia inversă a corpului ! ) arătă o rană destul de mare. Mâna dreaptă este acoperită de mâna stângă. Rana mâinii stângi este tipică modului roman de răstignire. Rănile şi umflăturile de pe umeri arata că condamnatul a trebuit să poarte un obiect destul de greu. Pe partea dreaptă a pieptului (pe fotografie pe partea stângă !) se observă o rană îngustă (locul unde a fost înţepat de lancea lui Longinus !). Rănile de la picioare corespund locului prin care s-au fixat cuiele. Se pot constata, deci, paralele între raportul de medicină legală publicată în anii ’70 şi relatările Evangheliilor asupra execuţiei lui Iisus. Totuşi, rezultatele acestui raport nu au fost suficiente pentru a confirma autenticitatea Giulgiului. O comisie de specialişti urma să stabilească dacă amprentele sunt autentice (urme ale unui corp uman), dacă persoana a fost crucificată (pe vremea lui Iisus sau mai târziu) sau dacă este un fals.
  • Spre mijlocul anilor ’70 s-a constituit în U.S.A. o grupă de cercetători, care şi-a propus elucidarea prin mijloace moderne a misterului Giulgiului din Torino. Înainte de deplasarea la Torino, pe baza unei fotografii din 1973, s-a constatat (prin studiu microscopic) că culorile de pe Giulgiu nu indică direcţii anumite, cum sunt totdeauna culorile pictate cu pensula, ci sunt neorientate. Chipul de pe giulgiu nu a luat naştere, nici prin pictura cu ulei, nici cu vopsele de apă. Fotografia a fost analizată şi cu un microcomputer, obţinându-se o imagine tridimensională nedeformata a persoanei crucificate (picturile obişnuite oferă şi ele pe computer proiecţii tridimensionale, dar puternic deformate, ireale !). Persoana crucificată de pe Giulgiu apare într-o imagine nedeformata, ceea ce presupune dozarea naturală a luminii şi umbrelor. Imaginea prezintă cu siguranţă un om crucificat. cu o expresie prietenoasă a feţei, cu păr lung, cu barbă şi mustaţa.
  • În 1978, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la predarea giulgiului Domului din Torino, biserică a permis studiul giulgiului de către două comisii independente: una americană şi una italiană. Timpul de studiu a fost limitat la 5 zile, Giulgiul fiind expus în acest răstimp într-o sală a Palatului Reale de lângă Dom, fosta reşedinţă a familiei Savoya din Torino. Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m ,şi este alcătuit din fire de în tors manual, iar ţesătura urzită (tot manual). Pe ţesătura apar două amprente: partea din faţă şi din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi crucificat. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate a giulgiului pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile arse la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea acestui incendiu. Cercetătorii au fost siguri că pe giulgiu se afla imprimat într-adevăr un om martirizat şi crucificat, că nu poate fi vorba de un fals, însă s-a pus problema datării corecte a vârstei materialului şi a urmelor imprimate pe giulgiu, spre a se constata dacă giulgiul are vechimea crezută. Pentru determinarea vârstei relative s-au executat câteva analize de polen, constatându-se că două specii de polen provin din Palestina. Prin spectroscopie de reflexie s-au pus în evidenţă urme de murdărie pe tălpi, ceea ce denotă că condamnatul a umblat desculţ în ultimele ore de viaţă, urme invizibile ochiului, excluzându-se prin aceasta posibilitatea adăugării lor intenţionate pe ţesătură. Unul dintre membrii comisiei a susţinut însă că substanţa galbenă că paiul, cu care este impregnat giulgiul, ar fi un amestec de oxizi de fier şi gelatină, folosit de către falsificator şi aplicat cu mâna pe ţesătură. Afirmaţiile sale s-au bazat însă numai pe analize non chimice, microscopice. Alţi membrii ai comisiei au susţinut din contră, pe baza analizelor chimice, că acea substanţă este un compus organic, iar pe alocuri (lângă răni) ar fi urme sigure de sânge. Comisia a mai constatat răni la nas şi la bărbie (datorate unei probabile căzături), urme de lovituri pe faţă, cât şi fluierele picioarelor intacte. Neclarificata a rămas problema modului cum s-a putut imprima pe ţesătura conturului crucificatului şi dacă sângele provine din răni vii ,sau dacă e sânge coagulat al unui om deja mort la întinderea pe pânza. În urma rezultatelor provizorii, cercetătorii şi-au pus logica întrebare: giulgiul a învelit un om mort sau un om încă viu ? În pofida dubiilor exprimate, analizele spectrale au indicat existenta sigură a unor pete de sânge pe giulgiu. Se ştie că un cadavru nu mai sângerează.Interesanta este analiza sângelui, care pe peliculă are numeroase mutaţii în funcţie de intensitatea luminii, de radiaţii.Abia acum este îndreptăţit, după două secole, şi Secondo Pia care a observat, când a primit negativele, că petele de sânge se deosebesc de imagine. „Părţile de sânge, de obicei apar în alb pe negativ, ceea ce dovedeşte că acestea sunt pozitive, în timp ce imaginea trupului este, după cum am văzut, negativă.” Altă enigma între sânge şi trup: când s-a desfăcut partea din spate a giulgiului, specialiştii, înmărmuriţi, au observat că un lichid vâscos a pătruns prin pânza. Totuşi, imaginea trupului nu poate fi văzută prin spatele giulgiului. Concluzia: cele două suprafeţe au fost pregătite în mod diferit. Supuse razelor X şi ultravioletelor, imaginile dovedesc că sunt pete de sânge şi reacţionează în acelaşi mod. Cei care cred în autenticitatea giulgiului au primit cu indignare rezultatele testelor cu carbon radioactiv, potrivit cărora pânza nu ar avea mai mult de 700 de ani, datând din perioada 1260 – 1390. Rezultatele acestor teste au fost însă spulberate de recentele descoperiri ale unui grup de cercetători de la Societatea Americană de Microbiologie, care, după ce au examinat monstre de dimensiuni microscopice, au constatat că firele giulgiului erau impregnate cu bacterii şi ciuperci „mai tinere” decât pânza. Din acest motiv, vârsta arătată de teste este de fapt media dintre cea a pânzei şi cea a microorganismelor. În mai 1933, dr. Leoncio A. Garza – Valdes, şeful echipei de cercetători americani, a călătorit la Torino şi a examinat o monstră din linţoliu, cu aprobarea Bisericii Catolice. „De îndată ce am privit bucăţică de pânză la microscop, am descoperit că era foarte contaminată”, a spus dr. Garza. „Mi-am dat seama imediat că testele cu radiocarbon au stabilit data unui amestec al inului cu bacteriile şi ciupercile care au crescut pe fire de-a lungul secolelor”.În Evanghelia de la Ioan se arăta că, intrând în mormânt, apostolii au văzut giulgiul aruncat pe jos şi ştergarul, cu care a fost înfăşurat chipul lui IisusHristos, împăturit şi pus într-un colţ. În prezent, acest ştergar se afla în catedrala din Oviedo. Relicvă din Oviedo este o bucată de pânză măsurând aproximativ 84×53 cm, dar pe care nu este imprimată nici o imagine. Istoria ştergarului este bine documentată şi mult mai simplă decât a giulgiului. Studiile efectuate asupra acestei relicve de o echipă de cercetători spanioli sugerează că omul a cărui faţă a fost înfăşurată cu el a murit în poziţie verticală. Mai mult, cercetătorii au descoperit urme de mir şi aloe, mirodenii despre care Biblia afirma că sunt folosite pentru a unge trupul lui Hristos. Petele au fost studiate şi din punct de vedere antropologic şi s-a constatat că chipul cu care pânza a venit în contact avea trăsături tipice evreieşti (pomeţii obrajilor pronunţaţi şi nas proeminent). Analizele asupra ştergarului din Oviedo au dezvăluit informaţii suficiente pentru a sugera că acesta a fost în contact cu faţa lui Hristos după răstignire. Însă dovezile cele mai fascinante, afirma oamenii de ştiinţă, ies la iveală atunci când aceasta pânză este comparată cu giulgiul din Torino. Prima şi cea mai frapantă coincidenţă este aceea că sângele găsit pe ambele pânze aparţine aceleiaşi grupe, AB. Lungimea nasului, calculată după aşezarea petelor de fluid pe ştergar, are 7 cm, adică exact aceeaşi dimensiune cu nasul bărbatului de pe giulgiu. Cercetătorii au aplicat diverse tehnici de suprapunere a imaginilor şi au descoperit că 70 de pete de pe fata ştergarului şi 50 de pete coincid cu cele de pe giulgiu. Singura concluzie posibilă, afirma savanţii spanioli, este că relicvă din Oviedo a acoperit aceeaşi fată ca şi giulgiul din Torino.Controversele pe această temă nu au încetat nici în ziua de azi, în ciuda nenumăratelor teste ştiinţifice la care a fost supusă preţioasa relicvă. Disputa poate fi sintetizată În declaraţia cercetătorului american John Walsh: „Giulgiul din Torino este fie cea mai cutremurătoare şi instructiva dovada că Iisus a existat… fie este una dintre cele mai ingenioase produse ale minţii şi mâinilor umane cunoscute până astăzi. Ori este una, ori alta. Nu există cale de mijloc.”
loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top