Mistere

Poporul ales de zei acum 15 milioane de ani

Karl Brugger a studiat mai întâi istoria şi sociologia, apoi a devenit ziarist în America de Sud unde a trăit mulţi ani. Acolo a făcut cunoştinţă cu indianul Tatunca Nara în oraşul Manaus, situat la confluenţa râurilor Rio Solimoes şi Rio Negro, acolo unde începe Amazonul. Tatunca Nara este un metis, şeful triburilor indiene Ugha-Mangulala, Dacca şi Baioha. Cu răbdare şi îndemânare psihologică, Brugger a reuşit să învingă neîncrederea indianului, care i-a povestit o istorie extraordinară.

Este vorba de povestea tribului Mangulala, „un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani”. După spusele naratorului, această poveste ar fi fost relatată într-o manieră detailată în cronica numită de la Akakor.
Brugger a înregistrat într-o cameră de hotel un monolog interminabil, întrerupt doar din când în când de schimbarea benzilor magnetice.

Cronică de la Akakor – în total douăsprezece benzi magnetice – începe cu anul zero al tribului şi se termină 12453 de ani mai târziu, adică porneşte de la 10481 î.e.n. şi ţine până în 1972 după cronologia noastră.

Neştiind dacă e vorba de un basm fantastic sau de o istorie verificabilă, Brugger, având antrenament la scepticism şi la anchete dificile datorită meseriei lui de ziarist, a pornit după aceea în căutarea unor documente justificative. Cu ocazia unor întâlniri ulterioare, Tatunca i-a repetat povestea într-un mod atât de asemănător – cu toate că îmbogăţită de detalii suplimentare – „de parcă ai fi zis că o învăţase pe de rost”. Atunci ziaristul a început să creadă în ea de-a binelea, cu toate că cele povestite sfidau imaginaţia. Brugger a verificat informaţiile şi a redactat, textul relatării, pe care apoi l-a publicat.
Cartea Jaguarului debutează cu colonizarea pământului de către zei şi se termină cu a doua catastrofă mondială.

Cartea Vulturului acoperă perioada cuprinsă între anul 6000 şi anul 11000 al cronologiei indiene. Cu permisiunea editorului voi cita acum câteva extrase din cronică de la Akakor aşa cum a publicat-o Karl Brugger după ce a tradus-o şi a controlat-o.

îi dau cuvântul lui Tatunca Nara: „Cronică de la Akakor este istoria scrisă a poporului meu. Ea începe cu ora zero, când zeii ne-au părăsit. în vremea aceea, Ina, primul prinţ din dinastia Ugha Mangulala, a cerut să fie consemnat în scris tot ce se povestea, cerând ca textul să fie redactat într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă.
Cronică de la Akakor relatează istoria celui mai vechi popor de pe pământ, de la început, de la ora zero când vechii stăpâni ne-au părăsit… Ea relatează despre aurora timpurilor, o epocă în care poporul meu era singurul popor de pe continent…
La început era haosul…

Oamenii trăiau ca nişte animale, fără raţiune şi fără ştiinţă, fără să se îmbrace şi fără măcar să-şi acopere goliciunea. Secretele naturii le erau străine. Trăiau câte doi, câte trei, în caverne sau în crăpături ale stâncilor descoperite întâmplător. Mergeau în patru labe. Până în ziua când au venit zeii. Zeii le-au adus lumina.

Nu ştim când s-a întâmplat aceasta. Nu ştim decât vag de unde veneau străinii. Originea vechilor noştri stăpâni se ascunde sub un văl gros pe care ştiinţa preoţilor nu reuşeşte nici măcar să-l ridice. Conform tradiţiei moştenite de strămoşii noştri, evenimentul s-ar fi produs cu trei mii de ani înainte de ora zero – 13000 ani î.e.n. după cronologia barbarilor albi. Atunci ar fi apărut brusc pe cer nave care luceau ca aurul. Extraordinare semne de foc au luminat câmpia. Pământul a început să tremure şi tunetul să bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au înclinat cu respect în faţa puternicilor străini care soseau pentru a pune stăpânire pe pământ.

Străinii au declarat că sunt originari din Chverta, o lume foarte îndepărtata, situată la hotarele cosmosului. Acolo au trăit strămoşii lor. De acolo plecaseră să aducă ştiinţa altor lumi. După spusele preoţilor noştri, Chverta era un imperiu puternic, format din numeroase planete, la fel de numeroase ca firele de praf de pe drum. Tot după spusele preoţilor noştri, lumea vechilor noştri stăpâni şi Pământul ar intra în contact la fiecare şase mii de ani, când se întorc zeii.
… Cine poate înţelege ce fac zeii ? Cine poate înţelege actele lor? Căci erau puternici într-un mod de neînţeles pentru restul muritorilor. Cunoşteau mersul constelaţiilor şi legile naturii. Cunoşteau legea supremă a universului. Pe pământ au sosit o sută treizeci de familii descendente din patriarhii lor.

Cronică de la Akakor este istoria scrisă a poporului Ugha Mongulala. Ea începe cu anul zero, când vechii stăpâni au plecat, în vremea aceea, Ina, primul prinţ al acestui popor, a hotărât să se consemneze în scris toate evenimentele, într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă, cu respectul de rigoare fată de vechii noştri stăpâni…
Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construită acum paisprezece mii de ani de strămoşii noştri, sub conducerea vechilor stăpâni. Ei i-au dat acest nume. Aka înseamnă fortăreaţă, kor înseamnă doi. Akakor este a doua fortăreaţă…

Oraşele sfinte ale patriarhilor au rămas misterioase pentru poporul nostru. Felul în care ele sunt construite dovedeşte o ştiinţă înaltă, de neînţeles pentru restul muritorilor. Pentru zei, piramidele nu erau numai nişte locuinţe, ci şi nişte simboluri ale vieţii şi ale morţii. Ele simbolizau soarele, lumina, viaţa. Vechii stăpâni ne-au învăţat că există un loc între viaţă şi moarte, între viaţă şi neant, unde domneşte un alt timp. Piramidele, după ei, asigurau comunicarea cu o a doua viaţă… Stăpânii cosmosului, fiinţele cerului şi pământului au creat cele patru colţuri, cele patru părţi ale lumii.

De la Akakor îşi exercitau zeii dominaţia lor. Dominau oamenii şi pământul. Aveau nave mai rapide decât zborul păsărilor. Nave care, fără pânze sau rame, îşi atingeau ţinta ziua sau noaptea. Aveau pietre magice care permiteau să se vadă în depărtare. Se vedeau oraşe, fluvii, coline, lacuri. Tot ce se afla în cer şi pe pământ se reflecta în ele. Dar cele mai minunate erau locuinţele subterane. Şi zeii le-au dat servitorilor lor aleşi, prin testament. Căci vechii stăpâni sunt de acelaşi sânge şi au acelaşi tată.

În ziua în care zeii au părăsit Pământul, au cerut să fie chemat Ina şi i-au spus: „Ina, ne întoarcem la noi acasă. Ţi-am dat sfaturi bune şi te-am învăţat precepte înţelepte. Ne întoarcem la noi acasă. Misiunea noastră s-a terminat. Zilele noastre s-au împlinit… Ne vom întoarce când veţi fi ameninţaţi. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuinţele subterane ca să le pui la adăpost de catastrofa care se va produce.” Şi Ina i-a văzut urcând la cer cu navele lor, însoţite de tunete şi foc. Au dispărut deasupra munţilor de la Akakor. Numai Ina a asistat la plecarea lor.

La ora zero – 10481 ani înainte de Cristos după cronologia barbarilor albi – zeii au părăsit Pământul. Ei au marcat începutul unui nou capitol al istoriei poporului meu pe care îl aştepta un destin îngrozitor după ce au dispărut, precum stelele din cer, navele vechilor stăpâni, scânteietoare ca aurul.

Servitorii aleşi nu aveau în inimile lor decât imaginea zeilor. Zadarnic şi-au ridicat privirile către cer – navele scânteietoare nu s-au mai întors. Cerul era gol. Tăcere. Cerul a rămas gol…
Cronica Akakorului conţine secretul triburilor alese…

Ea descrie înălţarea şi decăderea unui popor ales de zei până la sfârşitul lumii, până în ziua când se vor întoarce după a treia mare catastrofă care va distruge omenirea.

Iată ce este scris, ce spun preoţii, ce este consemnat în scris, într-o limbă corectă şi într-un mod lizibil.”
Tatunca Nara descrie după aceea două catastrofe generale, care au nimicit aproape total omenirea. Cu 14386 ani înainte de Cristos s-ar fi produs un potop inimaginabil, însoţit de o răsturnare a climei.

„Aceasta este istoria declinului omenirii. Ce i s-a întâmplat Pământului? Ce l-a făcut să se cutremure? Ce a făcut stelele să danseze? Ce a făcut să ţâşnească apă din stâncă?… Era un frig teribil şi un vânt îngheţat bântuia pământul. Era foarte cald şi oamenii au ars respirând. Oamenii şi animalele au luat-o la fugă cuprinşi de panică. Alergau îngroziţi din toate părţile. încercau să se caţăre în copaci, iar copacii îi aruncau departe. încercau să se ascundă în peşteri, iar peşterile se năruiau peste ei. Ce era jos se afla sus. Ce era sus s-a prăbuşit în prăpastie…”

Când supravieţuitorii au ieşit târându-se din refugiile lor, Pământul li s-a înfăţişat transformat, dar poporul Ugha Mongulala a supravieţuit acestei catastrofe, după cum a supravieţuit şi alteia, la fel de îngrozitoare. Şi zeii atât de mult doriţi s-au întors în sfârşit.

„Pe suprafaţa Pământului domnea crepusculul. Soarele şi luna erau ascunşi. Atunci au apărut pe cer nişte nave impunătoare şi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor aleşi. Vechii lor stăpâni se întorceau. Se întorceau pe Pământ şi faţa lor lucea. Şi poporul ales le-a întins darurile: pene de la marea pasăre de pădure, miere de albine, tămâie şi fructe. Iată ce au aşezat aleşii la picioarele zeilor. Toţi, până la cel mai mic dintre ei, s-au ridicat în văi şi şi-au înălţat privirile spre patriarh. Dar nu erau supravieţuitori. Numai un mic număr mai era încă în viaţă pentru a-i saluta pe vechii stăpâni.

Astfel nu i-a mai rămas poporului meu decât amintirea… De exemplu sulurile de hârtie acoperite cu scris şi pietrele verzi. Preoţii noştri le-au păstrat în taberele subterane ale templelor din Akakor, acolo unde se află discul zburător al lui Lhasa şi vehiculul ciudat care se poate deplasa pe apă şi pe munţi. Discul zburător străluceşte ca aurul, el este făcut dintr-un metal necunoscut. Are forma unui sul de argilă, înalt cât doi oameni aşezaţi unul deasupra celuilalt, fiind tot atât de lat. în acest disc se pot urca doi oameni; nu are nici pânze, nici rame. Dar preoţii noştri povestesc că îi permitea lui Lhasa să zboare mai repede decât cel mai puternic dintre vulturi şi să se mişte printre nori cu uşurinţa unei pene dusă de vânt. La fel de misterios este şi vehiculul. Are şapte picioare lungi care poartă o cocă mare şi argintie. Trei dintre aceste picioare sunt întoarse spre înainte, patru spre înapoi. Toate seamănă cu nişte tije de bambus curbate şi sunt mobile. La extremitatea lor se află o roată mare cât un nufăr.”

Aceasta este istoria trăită şi memorată de un trib sud-american, cu treisprezece mii de ani înainte de Cristos. După părerea lui Brugger, vechii stăpâni, zeii, au venit pe Pământ şi i-au fasonat după imaginea lor pe cei care i-au întâlnit, le-au dat nume, limbajul, scrierea, i-au învăţat agricultura, au emis legi dintre care unele sunt încă în vigoare, le-au lăsat locuinţele subterane unde să se refugieze în caz de catastrofă.

Această relatare provine dintr-o sursă autorizată, căci iată ce ne spune Tatunca Nara despre el însuşi:
„La sfârşitul anotimpului ploilor din anul 12418 – 1937 după cronologia barbarilor albi – s-a produs la Akakor un eveniment dorit de multă vreme. Reinha a adus pe lume un fiu numit Sinkaia. Primul născut al lui Sinkaia sunt eu, Tatunca Nara, ultimul prinţ legitim al poporului Ugha Mongulala.”

Relatarea lui Tatunca Nara abundă în fapte reale, pentru cine reuşeşte să se elibereze de spiritul vremii noastre şi cunoaşte cât de cât subiectul tratat aici.

La 18 octombrie 1976, agenţia AFP anunţa de la Mexico descoperirea scheletului unei fiinţe necunoscute de origine poate extraterestra. Directorul muzeului de antropologie local era de părere că ne aflam în faţa unei fiinţe până atunci necunoscute pe Pământ, al cărei schelet cuprindea o coloană vertebrală, umeri, un fel de braţe şi un craniu asemănător cu cel al unui câine, dar lipsit de orbite şi prezentând un început de trompă.

Asta îmi aminteşte de o anumită descriere a lui Tatunca Nara

În mijlocul încăperii, ai cărei pereţi iradiau o lumină misterioasă, se ridicau patru blocuri dintr-o piatră transparentă. M-am apropiat cu respect şi am văzut înăuntrul lor patru fiinţe misterioase. Patru morţi vii. Patru fiinţe adormite: trei bărbaţi şi o femeie. Stăteau până la piept într-un lichid. Semănau întru totul cu oamenii, cu diferenţa că aveau câte şase degete la mâini şi la picioare. Zei adormiţi.

zei1 - Poporul ales de zei acum 15 milioane de ani

Oare un zeu adormit a fost descoperit şi în solul Mexicului?
Una din cărţile lucrării Kandlour, lucrare care reuneşte textele sacre ale vechilor lama, se intitulează Colecţia celor Şase Voci.

Iată un citat extras din capitolul „Glasul zeilor”: „Există ceruri diferite, şi aceste ceruri nu sunt accesibile tuturor divinităţilor. Oricât de numeroşi ar fi zeii, nici ei n-ar putea să încalce cele trei legi fundamentale care corespund domeniului dorinţei, domeniului în expansiune şi domeniului fără expansiune. „Aceste domenii se subîmpart în domicilii al căror număr total este de douăzeci şi opt. Domeniul dorinţei cuprinde şase.”

Erich  von Daniken/Ipoteza extraterestra

loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top