Mistere

Pentru fiinţele umane ce se află la adâncime în peşteri survin anumite anomalii temporale

Un fapt deja recunoscut în lumea științifică este acela că percepția timpului este diferită în măruntaiele Pământului. Pe măsură ce pătrundem mai adânc, kilometru după kilometru, spre centrul planetei noastre, funcțiile vitale ale organismului încetinesc, iar influența astrelor care ne ritmează orele și zilele se atenuează și ea. Aceasta este și opinia savantului Michel Siffre. El consideră că metabolismul uman este în mod cert influențat pe parcursul unei zile petrecute în adâncul Pământului, căci acolo timpul curge mai încet decât la suprafață. Este de netăgăduit că, în adâncul Pământului, așa cum multe tradiții ne confirmă, se produc diverse miracole. Astfel, dualașii, un trib african, cred că peșterile au proprietatea de a regenera trupul uman. Etnologul Paul Chantenet a asistat la mai multe expediții subterane ale acestui trib. Bolnavul, uneori chiar muribundul, este dus de-a lungul galeriilor mustind de apă, în profunzimile Pământului, până la o încăpere subterană, unde acesta intră până la gât în argilă moale. El este lăsat acolo pe parcursul a două zile, izolat, fără hrană, în întuneric. S-a constatat că în unul din două cazuri, bolnavul se vindecă.

Persoanele rămase captive sau izolate sub pământ în urma unor alunecări de teren au revenit la suprafaţă într-o stare mai bună de sănătate decât înainte! Dagmar Fernsfield, un savant american care a efectuat un studiu asupra sportivilor și speologilor, a ajuns la aceeași concluzie. Persoanele rămase captive sub pământ şi deci izolate de lume în urma unei alunecări de teren au revenit la suprafață într-o stare de sănătate mai bună decât înainte. Problemele osoase, de circulație sanguină dispar ca prin farmec. Speologul englez Waltham a scăpat, de exemplu, de un reumatism articular de origine infecțioasă.
Conform cercetărilor lui Fernsfield, țesuturile musculare și osoase ale sportivilor care erau și speologi prezentau mai puține semne de îmbătrânire.
Dar tradițiile antice merg și mai departe: uneori , curgerea timpului este pur și simplu oprită în profunzimile peșterilor Pământului. Să trecem în revistă câteva astfel de mărturii.

După anticul Pausanias, Epimenide din Creta a intrat într-o zi într-o grotă pentru a dormi. Nu s-a mai trezit decât… 40 de ani mai târziu!
Versiunea lui Diogene Laertius din „Viețile și doctrinele filosofilor“ (I, 109) despre același eveniment este chiar mai uimitoare.
Epimenide a fost trimis într-o zi pe câmp de către tatăl său, pentru a găsi o oaie pierdută. Pe la prânz, el s-a abătut de la căutarea sa și s-a adăpostit într-o grotă, unde a adormit timp de 57 de ani! Trezindu-se, el a continuat să caute oaia, crezând că a dormit doar puțin. Negăsind-o, a mers la ogorul familiei, cu intenția de a-l găsi pe tatăl său. Mare i-a fost uimirea descoperind că totul se schimbase și că pământul tatălui său aparținea acum altcuiva! El s-a întors în cetate într-o stare de perplexitate. Acolo, intrând în locuința familiei, a găsit niște oameni necunoscuţi, care l-au întrebat cine era. Abia atunci l-a recunoscut pe fratele său mai mic, care acum era deja bătrân, şi a aflat de la acesta despre lunga sa dispariție. Apoi a fost recunoscut și de mai mulţi locuitori din orașul său pe care-i lăsase copilandri şi care îmbătrâniseră foarte mult. Vestea s-a răspândit în întreaga Grecie, iar Epimenide a fost considerat de toţi ca fiind grecul cel mai iubit de către zei.

Povestea celor şapte adormiţi

În anul 250, în timpul unui val de persecuții asupra creștinilor, șapte tineri s-au refugiat într-o peșteră, aproape de Efes. Ei au dormit acolo un somn profund timp de… 200 de ani! Sub domnia lui Teodosius, în anul 450, ei s-au trezit, crezând că tot ce au făcut a fost să doarmă foarte bine. Dar, intrând în Efes, au observat numeroasele schimbări care afectaseră orașul. Uimiți, punând întrebări în stânga și în dreapta ca să afle şi să înţeleagă ce se petrecuse, vizitatorii cei stranii au fost rapid remarcați de locuitorii din Efes. Aceștia au fost duși în fața episcopului.
Cei șapte tineri, care nu îmbătrâniseră deloc din momentul în care au adormit în peşteră, i-au povestit aventura patriarhului, apoi împăratului, lăsându-i cu gura căscată pe toți cei care îi ascultau. Chiar și Coranul, în sura a XVII-a, intitulată Peștera, amintește de această întâmplare. Dar în acest text sacru, cei șapte tineri au petrecut 309 ani în peșteră. Coranul precizează că aceștia au adormit adânc şi că „Dacă, pe neașteptate, i-ai vedea în această stare, te-ai întoarce și ai fugi, fiind cuprins de spaimă” (Coran, XVII, 17).

Pe%C8%99tera Polovragi2 - Pentru fiinţele umane ce se află la adâncime în peşteri survin anumite anomalii temporale

Accelerarea timpului

loading...

Am văzut că, pentru personaje ca Epimenide și cei 7 adormiți, timpul s-a oprit. Mai aproape de zilele noastre, să vedem un caz în care, din contră, timpul s-a accelerat. Americo Centeno era un țăran cubanez din valea Vinales, care, în anul 1931 avea vârsta de 20 de ani. În luna februarie a anului respectiv, împreună cu cei doi frați ai săi, Evaristo și Menelao, recolta guano (excremente de lilieci, ce se foloseau ca îngrășământ în zona respectivă) dintr-o peșteră. După două săptămâni de recoltare în peștera Maja, guano era pe terminate. Americo a decis să meargă mai adânc în interiorul peșterii, sperând că va găsi acolo un alt depozit din prețiosul îngrășământ. Cei doi frați ai săi și ceilalți săteni l-au văzut intrând într-o galerie, cu o torță. Și… nu s-a mai întors.
L-au căutat timp de o săptămână în labirintul de galerii și săli din interiorul peșterii, dar fără niciun rezultat, până într-o zi în care a reapărut, foarte straniu, în luna august 1954! Părea a fi un sălbatic, un om al pădurii, un „om-lup”, cu părul și barba foarte lungi. Scotea sunete guturale, aproape mugete. Printre cei care l-au descoperit se găsea și fratele său, Evaristo. În ciuda surprizei sale, acesta nu a avut niciun dubiu asupra identității personajului. Lui Americo îi lipsea degetul mic de la mâna stângă, la fel ca și fratelui său Evaristo. Sălbaticul descoperit avea, de asemenea, același semn pe tâmpla stângă ca și fratele său, Evaristo.
Mai târziu, unchiul său, Manuel, l-a recunoscut și el, grație unei cicatrici de pe coapsa dreaptă: când era mic, Americo căzuse de pe cal în prezența unchiului său; în cădere, se lovise de un gard de sârmă ghimpată, țepii intrându-i adânc în carne în locul respectiv.
Deși rudele sale îl recunoscuseră, toți ezitau asupra unui lucru important: individul găsit părea mult mai în vârstă decât tânărul care dispăruse în urmă cu 23 de ani. La prima vedere, părea să aibă în jur de 70 de ani, în timp ce Americo nu ar fi trebuit să aibă decât vreo 43 de ani în anul 1954.

Au încercat să închege un dialog cu el, dar a fost o pierdere de timp. Se aflau în fața unui specimen de sălbatic care nu vorbea deloc, era incapabil să articuleze un singur sunet inteligibil și părea că nu recunoaște pe nimeni. Internat pentru observații la spitalul din Pinar del Rio, acesta se va sinucide în ziua următoare, aruncându-se pe fereastră de la etajul trei. Medicii au decis să efectueze o autopsie. Atunci a apărut marea surpriză! În căderea sa, Americo se rănise la cap și se putea distinge, în rana respectivă, o bucată de plastic verde! Autopsia va revela că nefericitul suferise o trepanație pe creier și că bucata de plastic verde servise la înlocuirea unei părți din cutia craniană. Această bucată de plastic dur înlocuise perfect partea lipsă a osului cranian și părea bine sudată. Cicatricea rezultată în urma trepanației abia se vedea.

Unde trăise Americo în acești 23 de ani? Cine îi făcuse acea intervenție chirurgicală? De ce a îmbătrânit prematur? Multe întrebări, la care însă anchetatorii cubanezi au fost incapabili să răspundă.

YogaEsoteric

loading...
Click to comment

Lasă un răspuns

To Top