Lucruri mai puțin cunoscute despre înmormântarea lui Eminescu. Doamna în negru și înmormântarea atipică

Lucruri mai puțin cunoscute despre înmormântarea lui Eminescu. Doamna în negru și înmormântarea atipică

În fatidica zi de 17 iunie (1889), Mihai Eminescu, unul dintre cei mai iluminați poeți români, părăsea această lume pentru totdeauna. De la înmormântarea lui Eminescu nu există imagini, ci doar o schiță, realizată de faimosul grafician Constantin Jiquidi. Cu ajutorul acestei schițe putem să ne dăm seama că poetul a fost înmormântat într-o zi ploioasă de vară și foarte multă lume a participat la acest eveniment.

Coroane de flori și doamna în negru

Coșciugul lui Eminescu a fost depus la Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti și la înmormântarea sa au participat prea puținii săi prieteni, numeroși studenți ai Școlii Normale de Institutori din București și foarte mulți curioși.

Presa vremii nu a putut să nu o remarce pe doamna în negru, care nu era nimeni alta decât veșnica sa iubită Veronica Micle. Aceasta a depus pe pieptul său un buchet mare de flori și probabil că și-a luat rămas bun în gând de la cel pe care l-a iubit atât de mult.

De partea cealaltă, prietenii, nu foarte mulți la număr, au făcut un efort și au pus mână de la mână pentru a strânge bani pentru o coroană. De asemenea, Academia Română a trimis câteva coroane de flori, dar și câțiva ziariști de la ziarele vremii. Cărțile de istorie ne spun că au fost 7 coroane imense de flori și o sumedenie de oameni triști, care doreau cu orice preț să-și ia la revedere de la poetul român.

O înmormântare aparte

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog.

Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea „Amintirea lui Mihai Eminescu”, scrie că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Pe ultimul drum, Eminescu a fost transportat într-un dric, care a fost tras de doi cai.

La Universitate s-a făcut o primă oprire, pentru ca profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian să rostească o scurtă cuvântare despre activitatea publicistică a lui Eminescu. Apoi, cortegiul și-a continuat drumul spre groapa adâncă din cimitirul Belu, unde Eminescu a fost îngropat.

Veronica și suferința sa

Suferința din dragoste este cea mai cumplită suferință, sau cel puțin așa a fost în cazul Veronicăi Micle. Imediat după ce Eminescu a fost înmormântat, Veronica s-a retras la mănăstirea Văratec pentru a-și contempla durerea. Aici a fost locul unde și-a premeditat sinuciderea.

 „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.”, scria Veronica.

La două zile după ce a scris aceste versuri, adică în ziua de 3 august 1889, Veronica primea sticla de arsenic pe care i-o solicitase prietenei sale, Smaranda Gârbea. Pe 4 august, adică la fix 50 de zile de la moartea iubitului ei, Veronica a ales să părăsească această viață. A băut sticla cu arsenic și au urmat 20 de ore de agonie. În cele din urmă, niciun medic nu a putut s-o salveze și Veronica a plecat să-și găsească iubitul în ceruri.

CATEGORIES
TAGS
Share This
>