Legatura stranie intre fenomenul OZN si povestile folclorice despre zâne, iele, spiridusi sau gnomi

Feomenul OZN (sau, mai corect, „fenomenele aerospatiale neidentificate”) nu se margineste la globuri luminoase, la „farfurii zburatoare”, ori la rapiri extraterestre. Asa cum a observat, poate pentru prima data, înca din anii 1960, Jacques Vallée, exista o paralela demna de luat în seama între fenomenul OZN modern si povestile folclorice despre zâne, iele, spiridusi sau gnomi.

 Opinia lui Vallée e ca fenomenul OZN este peren si a fost înregistrat sistematic în memoria orala a colectivitatilor umane sub forma povestilor. El scria în volumul Passport to Magonia: From Folklore to Flying Saucers (1969): „o anumita putere, atribuita azi celor veniti cu farfuriile zburatoare, era pe vremuri proprietatea exclusiva a lumii zânelor”, dar „ocupantii OZN-urilor, la fel ca si ielele celor din vechime, nu sunt extraterestri. Ei sunt locuitorii unei alte realitati”, o realitate „paralela” cu cea în care traim noi. El a mai adaugat ca, desigur, pentru „cei ce tin la pacea mintii lor, cel mai simplu va fi sa nege realitatea tuturor acestor fapte”…

Intre cer si pamânt

 Si John Mack (1929-2004, profesor de psihiatrie la Harvard) opina ca „cei ce trec la ora actuala prin rapiri OZN continua o traditie amplu documentata de ascensiuni la Cer si de comunicare extraterestra”. El îl cita, în cartea sa Passport to the Cosmos (1999) pe Mircea Eliade, care scria, în 1957, ca „miturile arhaice din lumea întreaga vorbesc despre faptul ca în vremurile primordiale exista o vecinatate foarte apropiata între Cer si Pamânt. In illo tempore, zeii coborau pe Pamânt, se amestecau cu oamenii, iar oamenii, la rândul lor, puteau urca la Cer catarându-se pe vârful unui munte, într-un copac sau pe o scara, ori luati în zbor de pasari”. Astfel de mituri se întâlnesc peste tot, inclusiv la aborigenii australieni, la pigmei ori la eschimosi. John Mack a investigat astfel de traditii în Brazilia, Africa de Sud si la nativii americani din SUA.

 Si în România, întâmplari inexplicabile, derulate de-a lungul secolelor, au nascut legende intrate în folclor. Dar astfel de întâmplari se petrec aparent si în zilele noastre, în anumite locuri unde forte nevazute bântuie oamenii care trec pe acolo. Si, ceea ce este si mai interesant, exista chiar si marturii care pun în legatura incidentele de felul acesta cu observatii OZN.

 Un personaj prezent în mitologia si literatura timpurie româneasca este „Zburatorul”. El ia de obicei forma unui flacau care coboara noaptea printre oameni, în casele acestora, chinuie fetele si femeile tinere. Femeia îl vede pe „zburator” ca fiind real, se trezeste din somn si este mereu cuprinsa de emotii puternice. Credintele populare prevad mai multe metode de protectie împotriva acestui personaj. În mod cert, el este varianta locala a ceea ce în antichitatea romana si în evul mediu european s-au numit „incubus” si „succubus”. Dar cele mai vechi mentiuni ale fenomenului stau probabil în mentiunea ca „fiii lui Dumnezeu, vazând ca fiicele oamenilor sunt frumoase si-au luat dintre ele sotii, care pe cine si-a ales… În zilele acelea erau pe Pamânt uriasi, si chiar dupa aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor si acestea le daruiau fii: acestia sunt uriasii din vechime, oamenii cei vestiti.” (Facerea, 6; 2, 4).

 Cartea lui Enoh (cap. VII-XI) este mai explicita. Ea spune ca fiicele pamântenilor erau gratioase si frumoase. „Si atunci, când îngerii, copiii Cerurilor, le-au vazut, s-au îndragostit de ele” si s-au gândit sa-si ia dintre ele neveste si sa faca cu ele copii. Paralele se gasesc în multe cazuri de întâlniri, cu tenta sexuala, cu entitati nepamântene.

 În folclorul românesc, mult mai importante decât „Zburatorul”, dar si mult mai apropiate de fenomenul OZN în sensul clasic, sunt ielele, fapturi feminine supranaturale cu puteri magice si cu mare putere de seductie. Peste tot în România, ielele sunt imaginate ca femei tinere, îmbracate în alb, despre care se crede ca ar aparea mai ales noaptea si ar face rau, în special barbatilor care au intrat în contact cu ele. În diferite zone ale tarii, ielele au denumiri diferite: „soimane”, „vântoase”, „dragaice”, „frumoase”, „mândre”, „dânse” etc. Toate aceste denumiri sunt de fapt calificative politicoase, menite sa evite pronuntarea numelui „real” (care s-a si pierdut în timp), de teama ca nu cumva acestea, auzindu-se chemate, sa-si faca aparitia. Chiar si cuvântul „iele”, înseamna, la origine, pur si simplu, „ele”, adica persoane de sex feminin.

 Istoricul Nicolae Densusianu (1846-1911) a adunat o multime de legende si credinte populare, printr-un numar impresionant de chestionare raspândite în toate regiunile locuite de români. Conform acestora, ielele sunt „duhuri cu chip de femeie, umblând noaptea, jucând si dansând”. Pe locul unde trec „nu mai creste iarba”, „ramâne o potcoava de iarba rosie”, ori „se înnegreste iarba în forma de cerc”. Ielele „vin pe sus cu lautari” îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânari aprinse” si „joaca în pomi”. Întâlnind oameni „îi poarta prin aer de ramân neoameni pe viata”. Dimitrie Cantemir, în catea sa Descriptio Moldaviae (1716), numea ielele „nimfe ale aerului, îndragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.

 Cititorul familiarizat va descoperi în cele de mai sus similitudini izbitoare cu fenomenul OZN: aparitiile predilect nocturne, originea aeriana, rotirea luminoasa, cercul ars care ramâne în iarba, atractia fata de sursele de apa, reziduurile pe care le lasa în urma lor, afectarea copacilor din jur, zgomotul însotitor ca de cimpoi, viteza fantastica de deplasare, rapirea unor oameni, dar si componenta sexuala, atât de prezenta în rapoartele recente ale „rapirilor extraterestre”, ori cea justitiara. Este putin probabil ca toate aceste detalii, prezente practic la toate popoarele, sa fie doar simple coincidente ori confabulatii nascute din teama fireasca de întuneric.

Rotocoale de foc

 În arhivele ufologiei românesti exista mai multe cazuri de întâlniri cu entitati de tipul ielelor. Gabriel Tudor reda povestea unui tânar din comuna Prundu, care, în 1948, împreuna cu doi prieteni, s-au întâlnit într-o noapte cu niste rotocoale „ca de foc” învârtindu-se prin aer. Când s-au apropiat, au vazut cinci femei, înalte, slabe, cu parul lung si blond si îmbracate în alb, horind tinându-se de mâna. Martorul spune ca cei doi prieteni s-au lasat atrasi în joc si ulterior ar fi fost gasiti morti. Tot Gabriel Tudor a gasit un „plai al ielelor” si în satul Valea Popii (jud. Arges, la 120 km nord-vest de Bucuresti). Aici, în padurea de pe dealul Nucet, au avut loc zeci de observatii de lumini stralucitoare, miscându-se pe cer, noaptea.

 Si C.B. din Brasov mi-a relatat mai multe întâmplari puse pe seama ielelor, petrecute în satul sau natal din Transilvania, Bogata Olteana (40 km nord-vest de Brasov). În cele ce urmeaza, voi rezuma doar doua dintre acestea.

 Prima este o veche legenda, transmisa din generatie în generatie. Un tigan care s-a stabilit aici, la marginea satului, era poreclit „Graurul”, fiind un foarte bun lautar. Tineretul se aduna adesea în casa lui sa se distreze ascultându-i muzica. La un moment dat, s-a aflat ca el ar sti „Cântecul soimaielor”, iar tinerii l-au rugat sa li-l cânte. La început „Graurul” a refuzat, spunând ca se teme de razbunarea ielelor pentru divulgarea melodiei secrete. În cele din urma însa a cedat. Usa a fost încuiata, iar tiganul înconjurat de curiosi. Dar nici n-a atins bine coarda cu arcusul „ca o forta nevazuta a deschis usa brusc, iar pe feciorii care tineau de usa i-a aruncat pe jos”. „Graurul” a fost rapit fulgerator si a fost gasit abia dupa vreo trei zile; devenise închis, rezervat si tacut.

 Al doilea caz s-a petrecut prin anii 1920. Localnicul Onea, pe drum spre un izvor, a fost tavalit printre brazi si apoi luat pe sus. Un vecin voinic, venind pe cararea dinspre sat, l-a vazut si l-a prins de picioare. Spunea ca a fost si el târât, pâna a reusit sa-l opreasca, dar n-a vazut pe nimeni altcineva în afara de Onea. L-a luat în spate si l-a dus acasa ca mort. Lumea spunea ca „a fost luat de soimane”. Nici dupa ce un grup de preoti i-a facut maslu nu s-a putut ridica. Si-a revenit abia dupa vreo sase luni, dar n-a mai fost ca înainte. În schimb „învatase” sa cânte din fluier. C.B. mai spunea ca Onea, atunci deja în vârsta, i-a povestit odata ca, în acel incident, a venit spre el un grup dens de scântei, ca un roi de albine, care l-a izbit de pamânt si l-a tavalit printre brazi. Apoi s-a vazut înconjurat de ochi foarte stralucitori de toate culorile… Dupa aceea, nu-si mai amintea nimic.

Sursa articol: Revista Magazin

loading...

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns