Istorie

ISTORIE INTERZISĂ: Legendele hispanice pretind că regii spanioli se trag din principi daci

Poet, eseist, critic literar şi de artă plastică, istoric al artei, traducător, Alexandru Busuioceanu şi-a dedicat întreaga viaţă culturii româneşti şi propagării ei în lume.

„În 1942, în viaţa lui Alexandru Busuioceanu a intervenit un eveniment deosebit, ce-şi va pune amprenta pe tot restul activităţii şi sentimentelor sale. Profund deprimat de înrăutaţirea climatului politic din România acelor ani, el decide să părăsească ţara, cu intenţia mărturisită de a nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce acceptă postul de ataşat cultural la Madrid, unde avea să se stabilească; ulterior va înfiinţa o catedră de Limba şi Literatura Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. A desfăşurat o neîncetată activitate de cercetare şi propagare a culturii româneşti: înfiinţează Institutul Român de Cultură din Madrid, obţine introducerea limbii române ca materie obligatorie la şapte facultăţi spaniole, înlesneşte publicarea unor traduceri din marii noştri scriitori, publică articole şi ţine conferinţe despre arta şi literatura română. Se simte profund român, şi aşa se va simţi până la moarte, păstrându-şi cetăţenia şi purtând în suflet o necontenită nostalgie pentru pământul său natal”. Am citat din Dan Sluşanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985. Acest studiu s-a născut datorită preocupărilor sale constante de a căuta urme româneşti oricând şi oriunde, făcând o pasiune din studierea vechilor arhive ale Spaniei.

Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, prezentat ca un filosof

Pornind în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, a dat, în Spania, peste o legendă în care se spune că dacii au năvălit în Spania şi au început istoria nouă a poporului hispanic. „Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ş.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio – pentru a nu-i cita decât pe cei mari – luând loc în genealogia însăşi a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele şi numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi şi tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă şi ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu. Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deşi numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoşilor. Legendele respective îşi au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor şi tradiţiei spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărţit de legenda dacică aşa cum a fost consemnată de antici.

Zamolxis, „citat” de Platon

Pentru cronicarii spanioli sursele de inspiraţie au fost autorii antici, în principal latinii şi grecii. Cel mai important dintre ei a fost Herodot. În a sa „Historiae”, Herodot consemnează: „După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont şi la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căştigându-şi libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare şi, îmbogăţindu-se, s-a întors în patria sa. Şi cum tracii (geţii) duceau o viaţă mizerabilă şi erau ignoranţi, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea şi ospătarea celor mai de frunte concetăţeni ai săi, unde să-i înveţe că nici el, nici ei şi nici cei ce se vor naşte vreodată dintr-înşii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vieţui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. Şi cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geţilor.” Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, era tălmaciul voinţei zeilor. După un timp s-a retras într-o peşteră greu accesibilă din care ieşea foarte rar şi numai pentru a fi consultat de rege şi sfetnicii săi. „Mai târziu a fost considerată sfântă şi peştera în care se retrăsese Zamolxis şi se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat şi unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Stabon. Platon, în „Republica”, îi învaţă pe greci despre sănătatea trupului şi a sufletului, aşa cum ştie el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înţelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geţii nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânşii, tras la sorţi, ca sol la Zamolxis, încredinţându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

loading...

Burebista, în versurile spaniolului Lucan

Revenind la temă, ştim că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor şi cam ce idee îşi făcuseră aceştia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar şi Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu şi, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia şi Iliria, produce nelinişte la Roma. Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numeşte „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentaţi şefii oştilor dace: un Sadala, viteazul Cotys şi credinciosul Deiotarus. Lucan şi-a făcut şi o idee despre ţara şi poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri şi de gheţuri”.
Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnaţi şi care a continuat politica tradiţională. Cel care are cele mai multe informaţii, şi care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informaţii despre faima temutei săgeţi getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai ştie că ţara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri îşi pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)” .

Marţial, Pomponius Mela şi Columella

Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marţial, contemporan cu Domiţian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaţilor iazigi şi, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marţial, acesta redă atmosfera de la Roma şi ideea care şi-o făceau romanii despre daci şi ţara lor. Nici el nu cunoaşte bine aceste ţinuturi care „se confundă ca într-un imens şi întunecat limes hyperboreu. Sub leneşele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ţinuturi artice, cu sălbateca Peuce şi Istrul fremătând de tropotul cailor”.
În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciţiei şi Traciei, precum şi a popoarelor ce locuiau acele ţinuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoştinţe geografice şi etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot şi Strabon. Deşi descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul şi moravurile dacilor. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanţa), Tiristis (Caliacra) precum şi cetatea Dionysopolis (Balcic). Dintre ceilalţi autori spanioli, numai unul oferă ceva informaţii privind obiceiurile geţilor. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfăţişează scene pastorale şi domestice. Vorbind despre creşterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greşeală. Este ştiut faptul că dacii cunoşteau grâul şi-l cultivau pe mari suprafeţe.

Paulus Orosius confundă pe geţi cu goţii

Cunoştinţele spaniolilor despre daci se îmbogăţesc la faţa locului. Pe timpul războielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componenţă spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informaţii.
Peste câteva secole – mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani – un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informaţii despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face şi greşeli, poate şi din cauza faptului că nu a reuşit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goţi cu geţi şi, astfel, pune în seama goţilor fapte din istoria geţilor şi dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.
Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizaţiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credinţa creştină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activităţi literare pentru a explica fundamentele dogmei creştine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă şi el pe Deceneu în got

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (şi cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare şi astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende şi mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greşelile înaintaşilor cum că goţi = geţi, şi Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goţilor” este mitul lui Deceneu sau al înţelepţilor. Şi astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul şi istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmaşii acestuia nu au făcut decât să consfinţească legăturile dintre daci (români) şi spanioli.

dacii - ISTORIE INTERZISĂ: Legendele hispanice pretind că regii spanioli se trag din principi daci

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărţit de legenda dacică, aşa cum i-a impresionat ea pe antici şi a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepţionalului său studiu.

(Titlul original al studiului: MITUL DACIC ÎN ISTORIA ŞI LEGENDELE SPANIOLE)/ foaienationala

loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top