Descopera

Ingo Swann, clarvăzătorul care şi-a proiectat corpul astral pe Lună

În anii ’70, pe vremea când lucra la Stanford Research Institute (Institutul de Cercetări al Universităţii Stanford), unde participa la cercetările psihotronice (psihotronica este o disciplină ce studiază interacţiunile psihice la distanţă şi fenomenele extrasenzoriale, care sunt denumite şi fenomene PSI) finanţate pe ascuns de către CIA, Ingo Swann a fost contactat pentru o misiune încă şi mai exotică, de această dată de către o agenţie secretă care se pare că aparţine elitei aşa-zişilor „iluminaţi“.

După ce a realizat o şedinţă de vedere la distanţă (remote viewing ˗ este vorba de un fenomen de ubicuitate paranormală care îi permite fiinţei în cauză să fie şi să se manifeste într-un mod conştient în două locuri deodată) a planetei Jupiter pentru Stanford Research Institute (SRI) înainte ca sondele Pioneer 10 şi Voyager 1 şi 2 să ofere informaţii despre această planetă, el a cunoscut într-adevăr un misterios domn Axelrod, care avea să îi propună o anumită misiune secretă.

Personaj greu de încadrat în vreun tipar, Ingo Swann este cunoscut drept un spion psihic care a colaborat cu CIA şi cu alte agenţii guvernamentale americane în anii ’70, în particular în cadrul Proiectului „Stargate“ (numele de cod al unuia dintre subproiectele realizate de către Guvernul Federal al Statelor Unite pentru a investiga aplicabilitatea militară a fenomenelor psihice paranormale, proiect în cadrul căruia personalul militar era antrenat pentru a practica spionajul psihic), sub conducerea fizicienilor Russel Targ şi Harold Puthoff de la Stanford Research Institute (SRI). El este, de asemenea, iniţiatorul unei metode de vedere la distanţă bazată pe utilizarea coordonatelor geografice.

Impresionantele lui succese în descrierea precisă a ţintelor îndepărtate au atras atenţia unor grupuri încă şi mai oculte din cadrul serviciilor secrete şi, mai ales, au atras atenţia unei neobişnuite echipe despre care este vorba în paginile care urmează.

Vedere la distanţă pe Jupiter

Înainte de aceasta, Ingo Swann era un artist, un pictor care a plecat din oraşul natal Colorado pentru a se stabili la New York. Fiind înzestrat cu anumite capacităţi extrasenzoriale, cum ar fi cea de proiecţie în afara trupului, el a colaborat cu doctorul Karlis Osis în cadrul renumitei American Society for Psychical Research (ASPR) în anul 1972. Reuşitele lui în acest domeniu au ajuns la urechile cercetătorilor de pe Coasta de Vest şi astfel Swann a fost solicitat de către echipa de la Stanford Research Institute pentru a-i fi testate capacităţile psihokinetice şi de vedere la distanţă. Cu patru luni înainte de septembrie 1973, când NASA a început să primească primele date de la sonda Pioneer 10, ce fusese lansată cu câteva luni în urmă în scopul de a studia, printre altele, planeta Jupiter, Ingo a realizat, în simultaneitate cu un alt clarvăzător aflat la o depărtare de 3200 de kilometri, o experienţă de vedere la distanţă pe această planetă.

El a reuşit să îşi proiecteze corpul astral şi simţurile astrale pe planeta Jupiter şi să îi descrie cu acurateţe numeroase caracteristici, dintre care cele mai multe au fost ulterior confirmate: existenţa unui înveliş de hidrogen; manifestarea unor furtuni şi tornade; existenţa unor inversiuni de temperatură; configuraţia şi culoarea norilor; predominanţa culorii portocalii a acestora; prezenţa cristalelor de gheaţă în atmosferă; existenţa benzilor de cristale de amoniac şi metan, ce reflectă undele radio; manifestarea unor aurore magnifice în interiorul unor nori; existenţa unui inel planetar în interiorul atmosferei; prezenţa unor elemente şi a unor compuşi chimici sub formă lichidă (descoperirile oamenilor de ştiinţă au confirmat existenţa hidrogenului lichid); existenţa unui mare lanţ muntos – informaţie încă neconfirmată, dar care este posibil să fie adevărată căci, deşi Jupiter este format în cea mai mare parte din gaze, măsurătorile au arătat că el ar putea avea un nucleu solid de câteva zeci de ori mai mare decât Pământul.

loading...

Revelaţii

Dar aventura cu domnul Axelrod avea să fie de o altă natură. După ce a fost condus într-o bază subterană, cu cagulă pe cap, interlocutorul lui i-a cerut să realizeze o şedinţă de vedere la distanţă pe Lună. Intrigat de propunerea acestor indivizi, Swann a acceptat în cele din urmă această misiune pentru un salariu de o mie de dolari pe zi!

El a povestit această aventură în amănunt în cartea sa autobiografică intitulată „Penetration: The Question of Extraterrestrial and Human Telepathy“, editată în anul 1998. În această lucrare, Swann descrie, printre altele, colaborarea lui cu nişte indivizi din cadrul unei agenţii secrete care studia extratereştrii, experienţa sa de vedere la distanţă în cadrul căreia a observat o bază extraterestră pe faţa ascunsă a Lunii, precum şi alte experienţe extraordinare care l-au făcut să concluzioneze că există extratereştri care trăiesc pe Pământ în trupuri cu aparenţă umană.

O şedinţă memorabilă de vedere paranormală la distanţă

Redăm în continuare câteva paragrafe din această carte, în care este redată experienţa sa de vedere la distanţă pe Lună.

„Aproape la doi ani după experienţa cu Jupiter, la sfârşitul lui februarie 1975, am primit un apel telefonic de la un înalt funcţionar de la Washington. Îl întâlnisem în timpul unor reuniuni mondene, când am purtat conversaţii agreabile cu el, căci manifesta un interes vădit pentru cercetările parapsihologice. Îl admiram şi îl respectam. El împărtăşea şi cu ceilalţi acest interes mai puţin obişnuit şi îndrăznea să înoate împotriva curentului acestui mare fluviu care se numeşte «opinie obişnuită», ceea ce ar fi putut nărui chiar şi cele mai bune reputaţii în acest labirint din Washington. Dar la telefon amicul meu părea mai puţin deschis decât de obicei, după cum arată conversaţia pe care o restitui din memorie:

«Un anume domn Axelrod vă va telefona, a spus el. Dacă puteţi, faceţi tot ceea ce vă cere, fără să puneţi vreo întrebare.
După un moment, am întrebat:
̶  Bine, dar cine este acest domn Axelrod?
După un timp de tăcere, acesta a spus:
̶  Nu vă pot spune, pentru că nici eu nu ştiu. Dar este important, foarte important şi foarte urgent să acceptaţi ceea ce vă cere. Nu pot să vă spun mai mult, deci vă rog să nu mă întrebaţi. Faceţi pur şi simplu ceea ce el doreşte. Şi, orice ar fi, nu menţionaţi niciodată această conversaţie. Trebuie să vă cer, în numele prieteniei noastre, să nu menţionaţi niciodată despre mine în această poveste.»

Apoi amicul meu şi-a exprimat un vag interes pentru ceea ce făceam, după care mi-a închis practic telefonul în nas. (…)
S-a dovedit că, în pofida urgenţei pretextate, misteriosul domn Axelrod nu m-a contactat mai devreme de patru săptămâni. Iar atunci când m-a sunat, acest lucru s-a petrecut pe la ora trei dimineaţa. La auzul telefonului, m-am trezit, tresărind dintr-un somn profund, fapt pentru care la început nu-mi aminteam numele lui. Imediat ce acest aspect a fost lămurit, am purtat următoarea conversaţie:

«   ̶ Puteţi ajunge la Washington astăzi la amiază? Ştiu că timpul este foarte scurt, dar v-am fi cu adevărat recunoscători dacă aţi putea veni. Vă vom achita noi cheltuielile.
Când mă pregăteam să întreb de ce trebuie să fiu la Washington la amiază, mi-am amintit că amicul meu îmi spusese să nu pun întrebări. Deci, i-am răspuns că, într-un fel sau altul, voi lua următorul avion.
̶  Bine, a spus Axelrod, dar nu vă putem aştepta la aeroport. Cunoaşteţi Muzeul de Istorie Naturală al Institutului Smithsonian?
̶  Da, am spus.
̶  Bine, a răspuns el, imediat ce ajungeţi, mergeţi la subsol şi staţi aproape de elefantul din sala centrală rotundă. Fiţi acolo la amiază. Vă vom contacta. Faceţi exact ceea ce vă vor spune persoanele de legătură. Vă cer doar să nu spuneţi nimănui unde mergeţi. Dacă credeţi că nu puteţi faceţi aceasta, vă rog să spuneţi acum şi vom uita întreaga poveste.
Am rămas tăcut.
̶  Este totul în regulă? a întrebat el.
̶  Cred că da.
Dar nu m-am putut abţine să nu întreb:
̶  Cum îl voi recunoaşte pe cel care se presupune că mă va contacta?
̶  Staţi liniştit, vă recunoaştem noi.»

Şi domnul Axelrod a închis telefonul fără ca măcar să spună «La revedere». (…)
«Bine, am răspuns eu, spuneţi-mi atunci care este obiectivul.
După o pauză destul de lungă, Axel m-a întrebat:
̶  Ingo, ce ştii despre Lună?
̶  (Luna! Vrea să merg pe Lună!) Ei bine, ştiu că ea este un satelit mort, cu cratere şi cu munţi, dacă asta vreţi să spuneţi.
̶  Aţi mai fost interesat de Lună sau aţi fost acolo cu corpul astral?
̶  Nu. Nu m-a interesat niciodată Luna, pentru că se ştiu prea multe despre ea. Şi deci, aceasta nu ar fi o experienţă credibilă. Oamenii ar crede că m-am informat în ceea de priveşte Luna sau că am observat-o cu un telescop, sau ceva de genul acesta.
̶  Dar dacă aţi explora faţa ascunsă a Lunii?! Această faţă este întotdeauna opusă Pământului. Nimeni nu va putea să vă acuze că aţi văzut lucruri deja cunoscute
̶  Da, şi totuşi NASA a trimis misiuni în spaţiul din jurul Lunii, iar acum există o mulţime de fotografii şi date despre faţa ascunsă a Lunii.
Axel a început să râdă.
̶  Vrem să mergeţi pe Lună şi să descrieţi ceea ce vedeţi. Am pregătit coordonatele lunare, douăsprezece în total; este prea mult?
̶  Nu, nu neapărat, acest lucru depinde de nivelul de stres. Nu-mi place să fac prea mult dintr-o dată, căci risc să-mi folosesc excesiv impresiile.
̶  Bine, poate nu va fi nevoie să verificăm toate coordonatele, a spus Axel în mod misterios.
̶  Ştiţi cine este George Leonard sau aţi mai auzit vorbindu-se despre el?
̶  Nu!
̶  Sunteţi sigur?
̶  Am întâlnit sute de persoane, dar nu-mi amintesc de nimeni cu numele de George Leonard. Există un Leonard la Stanford Research Institute, dar în general nu-mi amintesc bine numele. Îmi amintesc mai bine chipurile.
Axel a început să răsfoiască un dosar, de unde a scos cinci fotografii.
̶  Cunoaşteţi vreuna dintre aceste persoane?
̶ Una dintre persoane este doctorul Karlis Osis, iar cealaltă lucrează la Stanford, dar nu ştiu care este numele său. Pe celelalte trei nu le cunosc. Îmi imaginez că una dintre ele trebuie să fie acest domn Leonard.» (…)

Am început treaba a doua zi dimineaţa devreme. Voi numi această operaţiune „Misiunea Lunară“. Aşa cum am procedat şi în cazul Proiectului Jupiter, i-am cerut lui Axel să determine poziţia Lunii în ciclul ei lunar, adică poziţia ei actuală faţă de Pământ şi Soare.
«  ̶  Luna este plină, a spus el, se află în partea opusă Soarelui şi apune chiar la vest. Te ajută aceste coordonate?
̶  Sper, am spus eu, Pământul se află deci între Lună şi Soare; ceea ce trebuie să fac este să mă îndrept direct către ea, îndepărtându-mă de Soare şi sperând o aselenizare a corpului astral pe suprafaţa Lunii.
̶  Bine, realizaţi-vă tehnica, a spus Axel zâmbind şi a apăsat pe butonul de înregistrare al magnetofonului său.»

Cu puţin timp înainte de aceasta, chiar în timpul dimineţii, discutaserăm despre protocolul experimental şi despre modul de desfăşurare a şedinţei. Cu excepţia enunţării cu voce tare a coordonatelor lunare atunci când urma să le cer, Axel nu trebuia să pronunţe niciun cuvânt. Eu vorbesc cu voce tare atunci când îmi realizez tehnica, punându-mi mie însumi o serie de întrebări. Dar acestea sunt întrebări care îmi ajută intelectul să înţeleagă ceea ce simt. Acestea nu sunt întrebări la care ceilalţi trebuie să răspundă atunci când eu lucrez. Nu îmi place să închid ochii atunci când realizez tehnica. M-am aşezat şi am urmărit să simt Pământul între Soare şi Lună; am început treptat să percep imagini din timpul ridicării mele de la Pământ, până în momentul în care am ajuns să văd curbura acestuia. În timpul încercărilor mele de a ajunge pe Jupiter, am învăţat că Soarele pare mult mai mic pentru simţurile corpului astral, în comparaţie cu ceea ce vedem cu ochii fizici de pe Pământ. Văzut cu corpul astral, deşi pare mai mic, cel puţin trei tipuri de învelişuri sunt în mod clar vizibile în jurul Soarelui.

Apoi am urmărit să mă îndepărtez cu corpul astral de Soare, îndreptându-mă către Lună. Aceasta părea mai mare decât atunci când o privim de pe Pământ cu ochii fizici. Nu am avut nicio dificultate în realizarea acestor etape. La început mai lent, Luna a crescut din ce în ce mai mult, cuprinzând apoi într-un mod rapid, întregul câmp vizual al corpului meu astral: un obiect alb cu culori gri, întunecate şi, uimitor, cu mult galben. Deodată am fost aspirat din ce în ce mai repede de către ea, ca într-o cădere liberă. Apoi am avut senzaţia că mă «regăsesc» aproape de o stâncă asemănătoare cu piatra ponce.

„ ̶ Bine, i-am şoptit lui Axel, pot vedea aceste stânci şi praf, cred că am ajuns. Dă-mi prima coordonată, precedată de cuvântul Luna.
Am notat pe o foaie de hârtie cuvântul Luna şi coordonatele, dar nu se petrecea nimic. Rămâneam în acelaşi loc.
̶ Dă-mi din nou coordonatele, de data aceasta mai rar, l-am rugat eu.
El a făcut acest lucru şi am avut un gen de viziune bruiată, impresia de a filma, prin apropieri şi îndepărtări succesive, munţi, după care m-am aflat în
cele din urmă în întuneric, ceea ce m-a surprins.
̶ Este întunecat aici, am spus eu. Ce înseamnă asta? Este o întrebare de principiu, Axel, să nu răspunzi!
Întuneric! Apoi, uşor, ca şi cum mă acomodam cu un fel de vedere nocturnă, am putut percepe nişte formaţiuni. Şi am înţeles ceea ce se petrecuse.
̶ Aceste coordonate, am întrebat eu, reprezintă faţa nevăzută a Lunii? Da, asta trebuie să fie, am încercat eu să interpretez impresiile pe care le-am avut.
̶ Mi se pare că sunt aproape de un fel de faleză. Ea se înalţă destul de sus şi este făcută dintr-un fel de marmură întunecată. Văd un fel de nisip alburiu, granular. Dincolo de faleză, se află o întindere imensă. Văd nişte modele în acest nisip sau ce o fi acesta, căci nu este chiar nisip.
̶ Cu ce seamănă aceste motive? – m-a întrerupt Axel.
Nu era prevăzut să întrerupă descrierea, dar el a făcut aceasta, aşa că m-am hotărât să răspund la întrebare.
̶ Ei bine (am închis ochii), cu un fel de mici tufe sau dune, ca şi cum vântul ar fi trasat aceste motive.
După ce am examinat aceste mici dune, am adăugat:
̶ Dar nu este posibil să fie vânt pe Lună, nu-i aşa? Nu există atmosferă. Şi cu toate acestea simt un fel de atmosferă. Sunt puţin perplex. Să facem o pauză.
Mă înşelasem oare? Mi se părea că Axel mă priveşte într-un mod neobişnuit,
ca şi cum abia se stăpânea să nu vorbească.
̶ Ei bine, am continuat eu, cu asta seamănă de fapt, cu nişte urme mari lăsate
de un tractor. Dar nu înţeleg cum este posibil, cred că ceva îmi scapă. Acestea sunt chiar un fel de urme. Este neobişnuit.
Pentru un moment am rămas tăcut.
̶ Axel, vreţi… ar trebui oare să văd obiecte metalice sau ceva de acest gen? Mă aflu foarte aproape de această faleză care este aici, ea are un fel de strălucire, ca de obsidian…
Axel mi-a răspuns:
̶ Nu. Putem trece acum la coordonatele următoare.
̶ Încă puţin, vă rog, daţi-mi coordonatele la semnalul meu.
Am notat coordonatele următoare. Vederea falezei s-a estompat şi în câteva minute m-am aflat în mod clar într-un alt loc; nu puteam crede că mă aflam pe Lună.
̶ Îmi pare rău, Axel, cred că am revenit pe Pământ.
̶ De ce crezi acest lucru? m-a întrebat el.
̶ Ei bine, există… nişte…
M-am oprit. L-am privit pe Axel.
̶ Ar trebui să luăm o pauză şi să bem o cafea. Vom reveni după aceea, i-am spus eu.
̶ De acord, dar ce aţi văzut?
̶ Nu am nici cea mai vagă idee. Dar orice ar fi fost, nu putea fi pe Lună. (Am avut trista viziune a pierderii celor 1.000 de dolari pe zi.)
Am băut câte o cafea şi am discutat vrute şi nevrute. Pentru prima dată am simţit că Axel era puţin încordat. În cincisprezece minute am revenit la lucru. Am reluat procedura de a mă îndepărta de Soare, pentru a ajunge pe Lună.
̶ Bine, daţi-mi încă o dată coordonatele.
El a făcut aceasta. Le-am notat rar, asigurându-mă că nu fac nicio greşeală. Am conştientizat că mă aflam într-o ceaţă verzuie: era ceea ce văzusem mai înainte. De această dată am luat hotărârea să văd despre ce este vorba, orice ar fi.
̶ Ei bine, mă aflu într-un loc care este un fel de depresiune, ca într-un crater. Există o neobişnuită ceaţă verde, un fel de luminozitate. Dincolo de aceasta, pare să fie întuneric de jur împrejur. Mă întreb de unde vine lumina.
M-am oprit din nou. După un moment, Axel m-a întrebat:
̶ Da, şi ce altceva?
̶ Ei bine, cred că nu o să-ţi placă aceasta: văd, sau mi se pare că văd, nişte sisteme de iluminat. Ele dau o lumină verde… văd două rânduri de astfel de sisteme de iluminat… da, sunt ca acelea pe care le vedem pe stadioanele de fotbal, foarte sus, grupate în baterie. În vârful unui fel de turnuri…
În acest moment m-am oprit.
̶ Axel, nu cred că este posibil să mă aflu pe Lună. Îmi cer scuze, trebuie să fi ajuns undeva pe Pământ.
Axel m-a fixat un moment cu privirea. Nu zâmbea şi nu părea să fie înţelegător sau tolerant. Am crezut că am încheiat colaborarea cu el.
̶ Sunteţi sigur că aţi văzut sisteme de iluminat? Sisteme de iluminat adevărate? a întrebat el în cele din urmă.
̶ Cu siguranţă, văd nişte sisteme de iluminat! Dar cum este posibil să existe aşa ceva pe Lună?
Axel avea în mână un creion pe care-l învârtea în toate direcţiile. Zâmbetului lui se transformase deja în grimasă.
̶ Fir-ar să fie! a spus el în cele din urmă, rupând creionul în două.
Eram foarte uimit şi mă aşteptam să părăsească încăperea, indignat că ratasem experienţa. Dar el nu a plecat.
̶ Sisteme de iluminat, spuneţi? Aţi văzut sisteme de iluminat?
̶ Ei bine, da. Dar cu siguranţă că nu pe Lună. Cum ar putea să fie aşa ceva pe Lună?
Axel m-a fixat cu privirea fără să spună nimic.“
sistemul solar Luna - Ingo Swann, clarvăzătorul care şi-a proiectat corpul astral pe Lună
Din acest fragment reiese cu uşurinţă, pentru oricine este înzestrat cu inteligenţă şi bun-simţ, că indivizii care l-au angajat pe Ingo Swann pentru această misiune secretă cunoşteau de fapt cu anticipaţie faptul că pe Lună există baze extraterestre, a căror prezenţă este ascunsă în mod abil chiar şi în momentul de faţă, întrucât dezvăluirea adevărului contravine intereselor criminale ale aşa-zişilor „iluminaţi“ care conduc din umbră destinele acestei planete.
loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top