Spiritualitate

Iată ce spunea Arsenie Boca despre Crăciun

De-a lungul timpului, Părintele Arsenie Boca a oferit numeroase sfaturi utile credincioşilor, iar acum, odată cu începerea Postului Crăciunului, e musai să vă reamintim cât de importantă este această perioadă.

 Potrivit Sfântului Ardealului, toate relele încep de la stomac, motiv pentru care el recomanda tuturor să respecte perioada de post, deoarece numai în acest mod vom obţine mântuirea.

„Postul este o luptă aspră cu însuşi trupul tău. Dacă birui, bine îţi va fi, iar dacă nu, să ştii că toate relele de la stomac încep, iar relele sunt patimile. De aceea, postul are următorul rost: să curăţească trupul până acolo încât să nu mai fie nici o piedică pentru suflet. Şi nu luptător nătâng, împotriva Duhului Sfânt. Căci fără post trupul se face unealtă duhului rău. La sfârşitul veacului (şi pare că-i aproape) antihrist tot cu stomacul va vădi pe oameni.”, spunea Arsenie Boca despre Postul Crăciunului.

De asemenea, el credea că „prin post, închisoarea de pe noi se face mai străvezie şi întru material curat va veni Duhul lui Dumnezeu şi va avea pe ce să şadă şi El va săvârşi lucrarea. Iar lucrul pornirii e mântuirea omului. Înţelegeţi dar, de ce cei trei – lumea, trupul şi diavolul – sunt vrăjmaşii mântuirii şi vrăjmaşii postului. Nu postul ne mântuieşte, ci darul lui Dumnezeu. Nu osteneala ne mântuieşte, ci mila Tatălui. Dar osteneală fă, că altfel nu vine Mila.”

Cum postim? Lepădarea de carne, grăsimi şi înfrânarea de la săturare. Şi e drept că una este foamea şi alta este pofta: una-i trebuinţă şi alta e patimă, şi patima trebuie ucisă. (…) Vremea postului trebuie să fie şi înfrânare trupească pentru soţi., mai spunea el.

GÂNDURILE DE CRĂCIUN ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

loading...

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.

Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile. Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.

Arsenie Boca - Iată ce spunea Arsenie Boca despre Crăciun

Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

Romaniatv.net

loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top