Mistere

Desenele rupestre de la Cheile Sohodolului, misterul unei civilizaţii incredibile

Cu desenele rupestre, de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, descoperite de către Nicolăescu-Plopşor, s-a întâmplat un lucru dureros şi inacceptabil. La un moment dat, cu siguranţă după 1989, în atmosfera demolatoare şi primitivă a tranziţiei, de înjurături scrâşnite la adresa valorilor spiritului, cineva a acoperit, în totalitate, toate desenele de pe stâncă, cu bidineaua, cu un strat gros de vopsea gri.

Ele nu mai sunt deloc vizibile. Noroc că savantul care le-a descoperit, le-a fotografiat la timpul potrivit şi imaginile lor au rămas şi au fost difuzate. Cine o fi fost analfabetul şi duşmanul valorilor culturale, care a anihilat acele inestimabile desene rupestre ?… Nu se ştie… În studiul care mi s-a publicat, am propus – ca încercare de remediere a acestei demolări – următoarea soluţie: forurile gorjene, care se ocupă de cultură, să încerce – după consultarea unui chimist de specialitate – să şteargă cu un solvent puternic acea vopsea cu care au fost acoperite desenele rupestre. Nu sunt specialist în chimie să pot aprecia dacă această propunere ar fi eficientă. Poate că desenele au fost deja distruse şi nu mai e posibil să fie readuse la lumină. Dar, dacă ştergerea vopselei, cu un solvent adecvat, ar da rezultate ?

Din păcate, apelul meu către forurile culturale, diriguitoare, ale judeţului Gorj, a rămas voce în pustiu. Nimeni n-a mişcat un deget. Neglijenţă, nepăsare, ignoranţă întristătoare, faţă de rarisime valori culturale aflate în pericol ? Ori toate acestea la un loc ? Reiau acum, public, propunerea pe care am avansat-o cu câţiva ani în urmă, poate cineva devine sensibil la ea. Mai cu seamă că n-ar fi nevoie de nici o cheltuială costisitoare. Doar o cutie cu un solvent chimic. Adevărata cheltuială ar consta, exclusiv, în dragostea eficientă faţă de inestimabile valori ale unei culturi străvechi, pe meleaguri gorjene.

Să ne reîntoarcem, în chip concret, cu exemplificări, la problema ardorii artistice a unora dintre desenele rupestre, de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”.

Cea mai semnificativă imagine, din acest punct de vedere, cu pură şi dezinteresată încărcătură estetică, este aceea a calului. Este o imagine în unduitoare esenţializări abstracte, cum sunt, în general, mai toate desenele rupestre de pe toate meridianele lumii. În studiul amintit, ce mi-a fost publicat anterior, am interpretat, amănunţit, pentru prima dată, semnificaţia valorică a imaginii calului, creată cu peste patru mii de ani în urmă.

Aşadar, ce, cred, că reprezintă ea, în sinele său entelehic, ca scop, adică ? Imaginea calului dispune de o astfel de schematizare plastică, a cărei proeminenţă stilistică nu lasă nici o îndoială asupra intenţionalităţii creatoare, încărcată de autentică fantezie, de a contura silueta unui cal într-o clipă de aşteptare fastă, amoroasă, a existenţei lui. Un indicibil vitalism erotic. Căci ce altceva ar putea semnifica alura flamboaiantă, de maximă încordare aţâţătoare şi deopotrivă în extaz, a acestei siluete zoomorfe ? Penisul voinic, aproape cât piciorul, obraznic întărit, gâtul încordat, coama înfoiată, capul elegant, armonios înclinat, parcă ar năzui să împungă, picioarele din faţă înclinate ca într-o goană, un galop – toate aceste detalii imagistice împlinesc, fără echivoc, starea unei euforii erotic-animalieră.

Iar „artistul” care a creat acest desen zoomorf, pe lângă autenticul şi originalul său talent pictural, a fost animat şi de un proeminent sentiment al libertăţii umoristice şi parodice. Un indicibil hâtru, care, după ce a executat năstruşnicul desen pe stânca aceea în aer liber, a trecut apa cristalină a Sohodolului, râzând copios, cu satisfacţie – nu-i aşa ? – „preistorică”. Nu am nici o îndoială că în cazul desenului rupestru al calului de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, ne aflăm în faţa unei pure imagini artistice, înflăcărate, flamboaiante, fără semnificaţii magico-practice, izvorâtă exclusiv dintr-o tentaţie de natură estetică, având la bază un plus de libertate interioară rezonatoare, oricât de modest va fi fost el în acele vremuri îndepărtate. Ar fi hazardat şi neconvingător dacă am afirma tranşant că spiritul flamboaiant gorjenesc din vremurile noastre s-ar trage, în chip direct, din atare imagini flamboaiante ale unui trecut preistoric. Dar nici nu putem ignora semnificaţii evidente, oricât de relative ar fi ele: asemenea imagini rupestre, de pură înflăcărare artistică – cum este cea a calului „îndrăgostit” – a fost creat într-un teritoriu natural al Gorjului, unde, în perindarea istorică şi nemărginită a timpului, a laut naştere o comunitate umană, cu spiritul unui neastâmpăr creator şi înflăcărat.

Încă două desene de pe stânca, de la „Lunca cu Pruni”, se impun a fi semnalate cu o anumită încărcătură şi rezonanţă flamboaiantă. Imaginea zoomorfă cu coarne – reprezentând o bovină – dispune de o anume caracteristică similară celei a imaginii calului: o expresivă dinamicitate a încordării făpturii în cauză, într-un gest năvalnic, înflăcărat, anevoie de definit până la capăt, de a lua, parcă, lumea în piept, o lume a unei naturi şi a unor vicisituni refractare, greu de stăpânit.

A devenit un adevăr aproape banal, de cât de mult a fost comentat, constatarea că arta rupestră de pretutindeni surprinde animalele într-o continuă mişcare, dinamicitatea fiind, parcă, specificitatea lor existenţială. În cazul desenului pe care-l interpretăm – descoperit de C.S. Nicolăescu-Plopşor – imaginea dispune de eleganţa unei sugestivităţii estetice flamboaiante, a mişcării, cumva a unui „salt” înflăcărat în întâmpinarea necunoscutului.

Celălalt desen, ridică probleme dificile de interpretare. Înclin să cred că este vorba de o pasăre cu aripile întinse. Dar nu este cu totul exclus să fie vorba de o făptură fantastică, din repertoriul unei mitologii ancestrale. Orice ar reprezenta, şi această imagine excelează printr-o dinamicitate înflăcărată, printr-un misterios nimb al unui imaginar flamboaiant.

Prin talentul unei expresivităţi foarte departe dusă – ca şi cum ar trăda cine ştie ce măiestrie „cultivată” – prin acuitatea unei sugestivităţi libere de canoanele practicilor magice, credem că cele trei desene rupestre, astăzi dispărute de pe stâncă, din pricina unui vandalizator care dispreţuieşte spiritualitatea umanizantă a culturii, sunt executate de acelaşi desenator. Poate cel mai talentat, mai înflăcărat, mai neastâmpărat în imbolduri atât de timpurii ale creativităţii, din întreaga comunitate umană, care a trăit cu câteva mii de ani în Cheile Sohodolului, astăzi un punct emblematic în natura Gorjului.

Avansând atare interpretări de natură axiologică, pur spirituale, am început să am un sâcâitor sentiment de nelinişte. De ce, din ce pricină ? Tocmai redactam lucrarea de faţă, când, la sfârşitul lui iunie din acest an – după examenul de Evaluare naţională a claselor a opta – a izbucnit, pe la televiziuni, un soi de „scandal” politicianist pe marginea suszisului examen. Şi a început, în gura mare, ca la podişcă, tot felul de bălăcăreli trăsnite. Prilej, cu care, vreo doi inşi „globalizanţi” – cu certitudine, nu nişte mediocrităţi – au început să vocifereze, făcând-o pe emancipaţii, căastăzi, elevilor nu trebuie să li se mai predea, ca pe vremea „lu’tata mare”, tot soiul de cunoştinţe, cică „inutile”, despre nu ştiu ce „epoci şi perioade ale îndepărtatei istorii, ale omenirii”… „Ci, şcolarii de astăzi, domnule, – aproape zbiera emancipatul cu mustaţă globalizantă – să înveţe numai şi numai chestii ale informatizării; să ştie să facă o factură, o statistică, o (sugera el) mânăreală în afaceri şi eiusdem farinae!”…

Aşa să fie ? Nu cumva, de ani buni încoace, foarte mulţi elevi şi foarte mulţi studenţi – în cadrul unor examene decisive – dau rateuri îngrijorătoare şi pentru că, mânuind cu dexteritate calculatorul, în acelaşi timp au devenit ignoranţi şi nepăsători, în ce priveşte umanizarea profundă prin însuşirea unor cunoştinţe, pur spirituale, din dinamica axiologică a culturii ? Cine se bazează în exclusivitate pe datele informaticii, pe calculul roadelor, de azi pe mâine, ale afaceromaniei, spre a umple saci de bani şi ignoră perindările istoriei, oricât de îndepărtate, cu ceea ce au lăsat ele în evoluţia umană, ajunge până la urmă, conştient sau nu, un demolator de valori spirituale. Ca acel nefericit vandalizator (căci este un nefericit), care a şters cu bidineaua inestimabilele desene rupestre de pe stânca din Cheile Sohodolului.

Dacă ideologia comunistă a adus pe lume teroarea unui „umanism” mincinos, presupusa şi fără limite, libertate – tot mincinoasă – a capitalismului globalizant, predică evanghelia ideologică a unui a avea, cu orice preţ, până în pânzele albe, fără a fi, al unei fiinţe umane echilibrate, cu coloană vertebrală emblematic-spirituală.

S-a vorbit în presa locală (în general fără măcar o sumară verificare a surselor de documentare) despre manifestările artistice preistorice din judeţul Gorj: desenele rupestre. Subliniem şi faptul că pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pildă, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracţii, pentru curioşi. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu există, sau pentru a fi mai precişi… nu mai există!

Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopşor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă obiectul unor dezbateri aprinse.

La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peşterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopsor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” şi reprezintă „imagini antropomorfe şi zoomorfe, desene geometrice şi simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost deasemenea descoperite desene „pe suprafaţa netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuţit”.

desene rupestre - Desenele rupestre de la Cheile Sohodolului, misterul unei civilizaţii incredibile

După ce a copiat desenele şi gravurile, reputatul arheolog le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului şi a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peşteri, împreună cu profesorul Marton Roska.

Răspunsul abatelui a aprins speranţele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile şi gravurile din Spania şi Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.

Acum intervine însă aura de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopşor, nu a mai văzut nimeni picturile şi gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului. Practic nu există nicio dovadă a existenţei lor, în afara mărturiilor şi reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopşor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiştii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da însă de urmă.

Dacă acestea au existat cu adevărat, nu vom cunoaşte probabil niciodată. Este dacă vreţi, un mister cum au dispărut desenele, sau dacă ele au existat vreodată.

Voi întreprinde şi eu în aceste zile o vizită pe Cheile Sohodolului, fără a nutri speranţa că voi fi descoperitorul desenelor rupestre dispărute, dar cine ştie…

sursa

loading...
Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top