Cum a ajuns un copil din flori erou al lumii medievale. Voievodul care s-a bătut cu turcii de 20 de ori

Cum a ajuns un copil din flori erou al lumii medievale. Voievodul care s-a bătut cu turcii de 20 de ori

Radu al V-lea sau Radu cel Tânăr, cum era cunoscut de contemporanii săi, a fost unul dintre personajele obscure, dar şi fascinante în acelaşi timp ale istoriei românilor. A avut o domnie fragmentară şi puţin semnificativă, dar a impresionat prin calităţile sale războinice şi mai ales fiindcă i-a bătut pe turci de 20 de ori.

În secolul al XVI-lea, Principatele Române sufereau din cauza presiunii otomane, a luptelor interne dintre pretendenţi şi mai ales din cauza dorinţei boierilor de a pune pe tron domnitori slabi, uşor de controlat. Dacă Moldova cunoscuse o stabilitate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în secolul al XV-lea, şi mai apoi la începutul secolului al XVI-lea, sub sceptrul fiului său legitim, Bogdan al III-lea, în Ţara Românească de aproape un secol domnea haosul.
După moartea lui Mircea cel Bătrân, ţara era măcinată de luptele dintre pretendenţii la tron. Istoria medievală a Ţării Româneşti de la jumătatea secolului al XV-lea şi până la sfârşitul secolului al XVI-lea este caracterizată de domnii scurte, lupte dese pentru tron, conflicte puternice între clanurile boiereşti, în special între Drăculeşti şi Craioveşti, şi povara suzeranităţii turceşti. De altfel în secolul al XVI-lea, cu puţine excepţii, turcii erau cei care făceau legea în Ţara Românească. Sprijineau pretendenţii cei mai supuşi, solicitau tribut şi pe deasupra căutau cu orice preţ să-i îndepărteze pe domnitorii care manifestau porniri contrare voinţei sultanului. În acest veac, Ţara Românească era supusă Imperiului Otoman, iar domnitorii ei – vasali marelui sultan, cu obligaţii clare, de a plăti tributul, de a respecta condiţiile impuse de turci şi mai ales de a pleca la război alături de armatele sultanului. Majoritatea voievozilor români din această perioadă au mers pe principiul ”capul plecat sabia nu-l taie”, iar cei mai longevivi au ştiut să-i facă pe plac sultanului. Printre aceştia s-au numărat şi cunoscuţii Neagoe Basarab sau Radu al IV-lea cel Mare.
Cu mici excepţii, de altfel, voievozi din această perioadă au fost mai mult cărturari decât războinici, iar acest lucru le-a garantat tronul, dar şi pacea din partea otomanilor. În această lume a întunecatului secol al XVI-lea, pe tronul Ţării Româneşti a ajuns un copil din flori al marelui voievod Radu al IV-lea cel Mare. A primit numele de Radu de la Afumaţi şi prin prisma realizărilor administrative, politice sau economice a fost un voievod obscur, cu o domnie fărâmiţată şi nesigură. Ceea ce a impresionat la Radu de Afumaţi a fost însă voinţa războinică şi curajul de a-i înfrunta pe otomanii aflaţi la apogeul puterii loc. Deşi a pierdut războiul, câştigând mai degrabă numeroase bătălii de mică importanţă, Radu de la Afumaţi a devenit un simbol al luptei anti-otomane şi al independenţei, aducându-le aminte contemporanilor şi posterităţii de marii voievozi din secolul al XIV-lea.

Copilul din flori de la Afumaţi

În anul 1520, pe tronul Imperiului Otoman ajungea unul dintre cei mai străluciţi lideri ai orientului medieval. Este vorba despre sultanul Soliman I, cel care va duce puterea Imperiului Otoman la apogeul său şi totodată va fi primul sultan care va forţa porţile Europei Occidentale, transformând Regatul Ungariei în paşalâc, dar şi asediind Viena. În tot acest timp, pe moşia de la Afumaţi, în actualul judeţ Ilfov, trăia unul dintre copiii din flori ai voievodului muntean Radu al IV-lea cel Mare. Se numea, la fel ca şi tatăl său, Radu, şi avea să rămână cunoscut datorită proprietăţii moştenite de la bunicul său, Vlad Călugărul, Radu de la Afumaţi. Ţara Românească era într-o situaţie dificilă. Voievozii erau supuşi sultanului, iar forţele otomane făceau legea în Balcani, pregătind sub conducerea lui Soliman o invazie către Europa Occidentală prin Serbia. Prima victimă ar fi fost Regatul Ungariei, la rândul său cu mari probleme interne. În Muntenia tinereţii lui Radu de Afumaţi, clanurile Craioveştilor cu cele ale Drăculeştilor se războiau cumplit, iar dezastrul se profila la orizont. După moartea lui Neagoe Basarab, Ţara Românească risca să fie controlată total de interpuşii otomanilor.
La moartea marelui voievod la conducere ajunsese Teodosie, un urmaş minor şi nevolnic. În numele său, o tristă marionetă, ţara era controlată de neamul Craioveştilor, prin banul Preda Craiovescu. Nu au trecut decât câteva săptămâni de la moartea lui Neagoe Basarab şi luptele pentru tron au început. Adversarul lui Preda Craiovescu şi implicit a tânărului Teodosie era Vlad Dragomir, zis şi ”Călugărul”, frate al lui Radu al IV-lea cel Mare şi un duşman neîmpăcat al lui Neagoe Basarab. Vlad Dragomir era liderul boierilor buzoineni şi a celor pribegiţi după luptele cu Craioveştii peste tot prin Moldova. După moartea lui Neagoe Basarab, în 1521, Vlad Dragomir şi-a strâns armatele şi l-a atacat pe tânărul Teodosie şi pe regentul său, banul Preda Craiovescu. Îi surprinde lângă Târgovişte, iar Vlad Dragomir este învingător. Banul Preda Craiovescu moarte pe câmpul de luptă, iar Teodosie, voievodul minor, fuge peste Dunăre, la paşa de Nicopole, Mehmet Beg, un român turcit. Vlad Dragomir cere de la sultan confirmarea în domnie ca orice bun vasal, dar Soliman I refuză şi taie nasul solilor. Mai mult decât atât, Mehmet Beg trece Dunărea cu armata sa şi îl reinstaurează pe tron pe fiul lui Neagoe Basarab, Teodosie. Vlad Dragomir fuge şi este prins, aşa cum arată cronicarul muntean Radu Popescu, la Nicopole.
Este decapitat de vărul lui Neagoe Basarab şi fratele vitreg al lui Radu de la Afumaţi, comisul Bădica. Luptele pentru domnie nu aveau să se oprească însă aici, iar un pericol mult mai mare plana asupra Ţării Româneşti. Mehmet Beg, românul turcit ajuns paşă de Nicopole, tânjea după tronul Ţării Româneşti. Ceruse tronul marelui sultan şi îi promisese că va transforma Ţara Românească în paşalâc. Soliman i-ar fi dat chiar încuviinţarea. Pericolul a fost sesizat însă de o parte a boierilor, mai ales cei din neamul Drăculeştilor, neam din care făcea parte şi Radu de la Afumaţi. Aceştia nu mai erau de acord cu politica dusă de Craioveşti şi voievodul în vârstă de numai 16 ani. Craioveştii preferau să fie obedienţi turcilor şi avea relaţii groaznice cu regatul Ungariei. Mai mult decât atât, zvonurile că Teodosie va fi trimis la Constantinopol, iar în locul său va veni Mehmet Beg, se înteţeau pe zi ce trece. În acele momente boierii s-au răsculat. În fruntea lor s-a aflat Radu, fiul lui Radu cel Mare.
Acesta era renumit pentru calităţile sale războinice şi totodată avea drept la tron, fiind, conform legii ţării, din os domnesc. ”Teodosie nu mai putea fi îngăduit. Susţinut la început de boierii Craioveşti, apoi numai de turci, el ajunsese o simplă unealtă în mâna lui Mehmet beg, care în ascuns năzuia la tronul Ţării Româneşti. În această privinţă, veşti fură trimise de la Constantinopole, cum că begul Nicopolei stăruie pe lângă sultan să prefacă Ţara Românească în paşalâc, să i-o cedeze”, arată Teodor Palade în lucrarea sa ”Radu de la Afumaţi”. În aceste condiţii boierii români îşi simţeau ameninţate atât averile, dar mai ales privilegiile. Teodosie a rămas singur în mâinile lui Mehmet Beg.

Cinci domnii în şapte ani şi peste 20 de bătălii

Radu de la Afumaţi şi-a făcut cu această ocazie apariţia pe scena istoriei. Pus în fruntea oştilor boiereşti acesta avea să câştige tronul. Urma însă o domnie fragmentată, mai mult în pribegie şi marcată continuu de lupte şi sânge. Prima dată Radu de la Afumaţi dobândeşte tronul în februarie 1522. Îl dă jos pe urmaşul lui Neagoe Basarab şi se bate cu armatele lui Mehmet Beg. Îl învinge pe paşa de Nicopole în bătălia de la Gubavi, după ce anterior bătuse şi un corp de akingii trimise ca avangardă de otomani. ”Mehmet Beg a trecut Dunărea cu mulţime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste şi au făcut război la sat la Glubavi şi au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei şi au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”, se arată în cronici. Radu se instaurează ca domn al întregii Ungro-Vlahii. Nu avea să reziste mult, iar domnia sa va sta sub zodia sângelui. După numai câteva luni, Mehmet Beg revine cu forţe proaspete peste Dunăre.
Radu de la Afumaţi, considerat un foarte bun războinic, dar mai ales priceput comandant, reuşeşte să-i mai bată pe turci de încă trei ori, la Ştefeni, Neajlov şi Clejani. Victoriile domnului muntean au fost strânse, iar bătăliile, deosebit de sângeroase, cu mari pierderi de ambele părţi. Dacă Mehmet Beg putea să aducă întăriri aproape în permanenţă, în urma acestor bătăli de uzură, Radu de la Afumaţi a cedat. Rămas fără forţe suficient, cu trupe obosite şi cu mulţi răniţi, voievodul muntean este nevoit să fugă în Transilvania, unde găseşte azil la voievodul ardelean Ioan Zapolya. Mai mult decât atât, Ludovic al II-lea, tânărul rege al Ungariei, îi oferă drept mulţumire pentru eforturile sale anti-otomane domeniile de la Vurpăr şi Vinţu. Aşa cum se aşteptau, Mehmet Beg ocupă ţara pentru sine şi aproape o transformă în provincie otomană. Îi indepărtează pe boierii români şi impune administraţia otomană, prin subaşi, funcţionarii săi. ”Pusease subaşi pen toate oraşele şi pen toate satele şi el trecuse Dunărea ca să se mai gătească”, preciza Radu Popescu în cronica sa.
Totodată otomanii au început jafurile şi rechiziţiile forţate în Ţara Românească. Răzbunarea lui Radu de la Afumaţi a fost însă crâncenă. Cu ajutorul lui Zapolya revine din Transilvania în fruntea unei armate bine echipate. Îi alungă pe subaşii şi pe toţi reprezentanţii administraţiei otomane, pe mulţi îi decapitează şi apoi începe încleştarea cu trupele otomane. ”Au cuprins toţi subaşii pren toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele”, arăta acelaşi cronicar. Au loc numeroase bătălii de uzură pe râul Iminog, la Plata şi Alimăneşti, totul culminând cu lupta de la Grumazi, astăzi în Teleorman, din iulie 1522. Radu de la Afumaţi face prăpăd în rândurile otomanilor şi apoi îi urmăreşte dincolo de Dunăre. Atacă şi măcelăreşte pe turci la Nicopole şi Şiştov, iar apoi se întoarce pentru a-şi lua înapoi tronul. Nu a reuşit să reziste decât până în luna august. Mehmet Beg revine cu noi trupe şi în tre bătălii consecutive, la Gherghiţa, Bucureşti şi Slatina, bate armata lui Radu de la Afumaţi, epuizată de mini-campania din Balcani. Radu fuge din nou în Transilvania.
Pentru a evita o revoltă generală în Ţara Românească, Mehmet Beg renunţă la impunerea unei administraţii otomane, în Muntenia. Cu voia sultanului aduce însă încă o marionetă a turcilor pe tronul Ţării Româneşti. Este vorba despre Vladislav al III lea, os domnesc, cu strămoşi din neamul Basarabilor, dar supus în totalitate turcilor. Acesta a domnit până în luna noiembrie a anului 1523. Vladislav al III lea a stârnit ura boierilor atât prin supunerea oarbă faţă de turci, dar mai ales din cauza setei de putere. A încercat să se impună, centralizând puterea domnească, dar a ales metodele cele mai nepopulare. A condamnat la moarte câţiva dregători din mari familii boiereşti şi le-a confiscat averile. Evident acest lucru a dus la o revoltă a boierimii, care găsesc un nou pretendent, pe Radu Bădica, fratele vitreg al lui Radu de Afumaţi şi un alt fiu din flori al lui Radu al IV lea cel Mare. Pretendenţii se răfuiesc între ei. O perioadă ajung să domnească împreună, iar apoi Vladislav al III lea este îndepărtat. În tot aceste timp Radu de la Afumaţi era atent la situaţia din ţara Românească şi spera să găsească un moment prilenic. Între timp Radu Bădica reuşeşte să-şi ridice în cap boierimea, dar şi pe turci, şi este decapitat în 1524. Radu de la Afumaţi încearcă să revină pe tron.
O face pentru câteva luni dar este din nou alungat de turci. Vladislav al III lea revine din nou pe tron, dar face greşeala să-l înlocuiască din dregătorie pe un boier din neamul Craioveştilor. Era momentul prilenic pe care Radu de la Afumaţi îl va exploata şi va reveni în ţară, de această dată cu ajutorul regelui maghiar Ludovic al II lea. Era a cincea şi cea mai lungă domnie a lui Radu de la Afumaţi. În toate cele cinci domnii, din punct de vedere cultural, economic şi administrativ, Radu de la Afumaţi nu a fost mai bun decât ceilalţi domni efemeri. Nu a avut timp să facă mai nimic. Din acest punct de vedere a avut o domnie obscură. A impresionat însă din punct de vedere militar. Deşi nu a câştigat războiul aproape niciodată, a reuşit să-i bată pe turci de multe ori. Se spune că a dat 20 de bătălii. Era mai mult un personaj romantic, de legendă, care, deşi nu avea nicio şansă, a continuat să lupte contra turcilor.
”Să vă fie ştiute războiaele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea la Gubavi, al treilea la satul Ştefeni, pe Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocăneşti, al şaselea la cetatea Bucureşti, al şaptelea la cetatea Târgoviştei, al optulea la râul Argeşel, al noulea la satul Plata, al zecelea la Alămăneşti pe Teleorman, al unsprezecelea, cel mai iute şi mai vârtos din toate războaiele, la Grumazi cu şapte sangiacuri, al doisprezecelea la Nicopole, al treisprezecelea la Şiştov, al patrusprezecelea la cetate la Poenari…, al cincisprezecelea la Ghergiţa, al şaisprezecelea iar la Bucureşti, al şaptesprezecelea la oraş la Slatina, al optsprezecelea la cetatea Bucureşti, cu Vladislav voievod, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douăzecilea la Didrih”, se arată pe piatra sa funerară de la Argeş.

S-a închinat turcilor 

Ultima domnie, din 1525 până în 1529, este cea mai lungă, fiindcă Radu de la Afumaţi a făcut ca mulţi domnitori văzând că nu au altă şansă în faţa turcilor. S-a închinat lor. Sfătuit de Craioveşti, acesta a mers la sultan şi a cerut tronul. Soliman il acordă numai cu condiţia ca Radu să-i plătească un haraci mai mare cu 2.000 de ducaţi. De la 12.000 de ducaţi la 14.000 de ducaţi.
Totodată din trei în trei ani trebuia să vină să presteze jurământul faţă de sultan. Radu a acceptat. A acceptat să stea deopate şi când la Mohacs, Soliman a distrus regatul Ungariei. S-a căsătorit cu Ruxandra, din neamul Craioveştilor, şi a ajuns să fie considerat trădător de cei din clanul său, Drăculeştii. A fost urmărit şi prins la mănăstirea Cetăţuia lângă Râmnicu Vâlcea, unde a fost decapitat de faţă cu preotul. Atunci i-au ucis şi fiul, pe Vlad.
CATEGORIES
TAGS